Potopul
Potopul
De când omu-a fost creat
Pe pământ, s-a tot stricat,
Prin prea marea-i răutate
Ce zilnic făcea prin fapte.
Domnu’ în Cuvântul Său
A declarat, că-I pare rău,
C-a făcut om pe pământ
S-aibă chipul Celui sfânt.
Şi-atunci Însuşi a hotărât
Să piardă totul, că-i urât,
Că tot pământu-n silnicie
Stricat era prin blasfemie.
Şi peste om, până la vite,
Şi peste târâtoarele zidite,
Peste păsările zburătoare,
În bloc totul de sub soare,
Potop de ape…au năvălit
La glasul Domnului rostit,
Şi-ale pământului izvoare
S-au zlobozit, pustiitoare.
Şi stăvilarele cele cereşti
Deschise ca nişte fereşti,
A-nceput potop să toarne
Şi tot în cale să răstoarne.
Orice clădire cât de mare
Clădită trainică sub soare,
Ea a-nceput să se dărâme
Dezagregându-se fărâme.
Şi ploaia patruzeci de zile,
Peste tot, cu nopţi febrile,
Din cer cazut-a, neîncetat
Peste pământul frământat.
Noian de ape, în calea lor
Duceau pierzarea tuturor,
La tot ce-n viaţă s-a aflat
Pe tot pământul blestemat.
Flavius Laurian Duverna
