Se duc anii…
Se duc anii…
Se duc anii ca şi vântul
Care suflă ne-ncetat,
Erodând subtil pământul
Cu al său, veşnc suflat
Cât e de lung şi de lat.
La fel timpul erodează
Cu-anii lui cei trecători,
Şi pe om îl degradează
Pare-se, cu paşi uşori,
Ce nu se simt, uneori.
Şi astfel, pe negândite
Sub imperiul existenţei,
Clipe ce-i par fericite
Scad din tăria prezenţei,
În aspectul influienţei.
Timpul trece, şi iar vine
Anii vin, şi-anii iar trec,
Zilele nu mai sunt pline
De voie bună şi cântec,
Şi-n iubire nu se-ntrec.
Clipele ţi-apar sinistre
Viaţa când examinezi,
Amintind nostalgii triste
Pe care, altfel le vezi
Şi-ai vrea să te consolezi.
Stai un pic în consolare
Şi tragi linie… s-aduni…
Din viaţa cea trecătoare,
Câţi au fost anii cei buni
Amintind de cei străbuni?
Câţi din ei ai consacrat
În a Domnului lucrare,
Atunci când te-a întrebat
Duhu-n-a lui cercetare,
Din dragostea Lui mare?
Sau ai îngropat talantul
În pământ ca să-l păstrezi,
Lucrarea s-o facă altul
Iar tu să-l înapoiezi,
Gândind c-ai să te distrezi?
Domnul, la a Sa venire
Socoteala îţi va cere,
De ce-ai stat în trândăvire
Faţă de a Lui cerere
Când ţi-a dat har şi putere!
Flavius Laurian Duverna
19 iulie 2012
