Sonet de Noiembrie
Sonet de Noiembrie
II
Noiembrie-ncărcat de brumă, cu a lui albă mantie
Peste dealuri şi câmpii, aşternutul său şi-a-ntins!
Codrul freamătă sub vânt, febră mare l-a cuprins,
Şi îşi leapădă veşmântul. Vremea-i tristă şi pustie!
Privind oglinda naturii, codrul verde-l vezi-nvins
Frunzele-şi iau zborul lin, şi-au culoarea ruginie!
Plutesc în şir rotocoale, rând pe rând cu nostalgie,
Nevrând jos să se aştearnă, parcă-ar face înadins.
Toamna îşi încheie stagiul prin lepădarea armurii
Cea atât de-ncântătoare, săturând ochii privind,
Cu culoarea ei cea verde-ntreţinând viaţa făpturii
Ce-a creat-o Dumnezeu, prin planul Său El ştiind,
Căci omul prin existenţa-i, primeşte darul naturii,
Aerul, oxigenat şi proaspăt, sorginte-al vieţii, fiind!
Flavius Laurian Duverna
03 noiembrie 2012
