Taina Întrupării
Taina Întrupării
Când ai purces din veşnicie
La Dumnezeu erai Cuvântul,
Şi-n cea mai dulce armonie
Doamne, ai creat pământul!
Când temeliile sale le-ai pus
Prin dragostea copleşitoare,
Săltau oştirile cereşti de sus
În bucuria sfântă, creatoare.
Şi omul Doamne, ce-ai zidit,
Fiinţă fiind de-un ordin nou,
În Universul mare, nesfârşit,
Ducea cu el un scump ecou.
Doar Lucifer cu ai săi îngeri
Ce-n cer pornise răzvrătirea,
În urma marei lor înfrângeri
Îşi exprimau, nemulţumirea.
Şi când el pe om, l-a amăgit
Asigurându-l, că nu va muri,
Mâncând din pomul cel oprit
Tristeţe mare, cerul îl umbri.
Atunci, fenomenul entropiei
Ce debutase grav în Univers,
Prin moarte-asupra veşniciei
Mutase sensul vieţii… invers.
Astfel omul care-a fost creat
De-acuma avea sa cunoască,
Urmările, groaznicului păcat
Sădit în firea-i pământească.
El, nu mai putea fi-ndepărtat
Din firea-i cea neascultătoare,
Decât printr-un plan adoptat,
De Domnul ca răscumpărare
Şi-a trebuit ca timp să treacă
Şi veacuri multe să se scurga,
Ca Lucifer, partea să-şi facă
Şi-n rău culmea, să-şi ajungă.
Să vadă, Iubirea ce-Şi pleacă
La Golgota, întinsă pe cruce,
Puterea sfântă ce-o dezbracă
În susurul Său blând şi dulce.
Flavius Laurian Duverna
