Mesia, Omul Durerii
Mesia, Omul Durerii
Motto: (Biblia, Isaia 53)
Cine-a crezut, ce se vestise
În profeţii de mult prezise
Prin Duhul Sfânt poporului?
Şi cine braţu-I, cunoscuse?
Cin’ toate acestea le ştiuse,
Că-i braţul tare-al Domnului?
Căci a crescut, ‘naintea Lui
Prin grija scumpă a Tatălui
Ca o Odraslă şi-un Lăstar,
Sub îndrumările Cuvântului
Din brazde-ale pământului
Uscat, fără de ploaie-n dar.
N-avea mărire-n frumuseţe,
Ca de Împăraţi, în justeţe –
Nici strălucire să ne-atragă,
Dar în conceptele-I măreţe
Stăteau principii să ne-nveţe
Şi-avea o dragoste întreagă.
Nimic n-avea ca să ne placă
În binele ce-a vrut să-l facă
În drumul Jertfei salvatoare,
Şi-nfăţişarea-I prea săracă –
Ea a început ca să displacă;
La mulţi era respingătoare.
Dispreţuit de noi ca oameni
Fie c-aduni ceeace sameni,
Pe drept numit, Omul durerii,
El a chemat la Sine fameni –
Şi i-a făcut pe deplin oameni
În susur dulce al mângâierii.
Ca om, obişnuit cu suferinţa
El zilnic Şi-a întărit credinţa,
Prin lipsuri şi nevoi trecând
A demonstrat, ce-i umilinţa
Punând de-o-parte suferinţa,
Vestea cea bună, predicând.
Când istovit crucea-Şi ducea
Şi obosit, din greu mergea
Era dispreţul făr-de teamă,
Încât privirea-ţi, se-ntorcea
Şi-n altă parte scormonea,
Şi nu L-am băgat în seamă,
Însă-ale noastre, neputinţe
Ce apăsau greu ca sentinţe
În trupul Său, El le-a purtat,
Căci boli şi multe suferinţe
Ce chinuiau prea greu fiinţe
Asupra Lui, toate le-a luat.
Dar noi crezut-am că-I lovit
Şi că astfel El, e răsplătit
De Dumnezeu, Cel Creator,
Şi-aspru smerit şi pedepsit,
Pentru tot ce… a înfăptuit –
Ca bun exemplu, al tuturor.
Dar El era atunci străpuns –
Ce-a fost primit ca răspuns
De ale noastre mari păcate,
Cu suliţa, în coasta împuns
Şi răstignit pe cruce, sus
De bună voie-a primit toate.
Pedeapsa ce ne-aduce pace
Prin faptul că a putut tace
Cu-al ei calvar, L-a copleşit,
Dar rănile-I, ce-a putut face
De secole de-atunci încoace,
Ne spun că El ne-a mântuit.
Ea a fost pusă asupra Lui
Prin voia scumpă a Tatălui
În planul Sfânt de Mântuire,
Căci Tatăl n-a dat nimănui
Pentru eliberarea omului –
Solemnul plan de izbăvire.
Noi rătăceam şi bâjbâiam
Pe drumuri ce le încurcam
Ca nişte oi de cârd pierdute,
Şi pretutindeni pribegeam
Adeseori în gropi cădeam,
Pe căi deloc necunoscute.
Şi-n drumul nostru, fiecare
Ce aştepta ziua cea mare
Străin mergea pe calea lui,
Neascultând a Sa chemare
Ce se-auzea fără încetare
În glasul sfânt al Domnului.
Dar El făcut-a, ca să cadă
Sub priviri, ca să se vadă
Asupra Lui, ca şi-un izvor,
Nelegiuiri multe, grămadă,
Prin Cuvânt să se-ntrevadă
Strânse-n păcatul, tuturor.
Când a fost crâncen chinuit
El S-a predat şi-a suferit –
Nu a deschis gura-I de loc,
Şi când cei răi L-au pălmuit
El sufletul Său şi-a smerit –
Şi a răbdat, proba de foc.
Ca mielu-n spre măcelărie
La gât atârnându-i frânghie
Când îl aduci pentru tăiere,
Tăcut mergea, ca Jertfă vie
Stăpân pe-o altă Împărăţie
În clipele-I, de grea durere.
Şi ca şi-o oaie ce stă mută
De ţi se pare că-i o slută –
Când ea-i dusă la tunsoare,
Nu a deschis gura-I tăcută,
Rămânând Tatălui plăcută
În cea mai cruntă apăsare.
Când a fost dus la judecată
Cât mai repede de îndată –
Cine din cei din acea vreme,
Privind căderea-ndepărtată
Crezut-au ca-Şi merita plată
Lovit de-ale lumii blesteme?
Cine crezut-a c-a fost şters
Spre-a arăta un alt revers,
El, de pe pământul celor vii,
Ca iar să-aducă, în Univers
Salvarea lumii-n bunul mers
Pacea cea sfântă, din vecii?
Lovit de moarte când a fost
În ceasul cel mai crud, anost
Sub vina strânsă, a tuturor,
Cine-a-nţeles… -al vieţii rost
Prin zile consacrate-n post –
Că S-a Jertfit pentru popor?
Sub ura cruntă. . . de călăi
Groapa I-a fost între cei răi,
Mormântul Lui cu cel bogat,
Şi pentru toţi duşmanii Săi
Ce L-au urât făr’ de temei
El pân-la moarte S-a rugat.
În viaţa-I scurtă, ce-a trăit
Măcar că El, nu-a săvârşit
Ca şi-om trăind, nelegiuire,
În toate a fost neprihănit
Nici vicleşug, nu s-a găsit
În inima-I, şi-a Lui vorbire,
Găsit-a Domnul ‘n-a Sa cale
Să n-aibă cinstiri triumfale –
Să-L umilească-n suferinţă
Ca imnuri sfinte şi-Osanale
Din Galaxii cu lumi astrale –
Să aibă-n veci recunoştinţă.
Dar după ce viaţa-Şi va da
Cum în Scripură scris se-afla
Jertfindu-Se, pentru păcat,
Trăind în veci, va constata:
Prin Jertfa crucii pe Golgota
Că nu în van morţii S-a dat,
Ci, că-n primii Săi înaintaşi –
Sămânţa-I sfântă de urmaşi
El, o v-a vedea cu bucurie,
Cum în credinţă ai lor paşi
Luptându-se printre cei laşi
Şi-i pun pe Sine-Şi, temelie.
Astfel, în zilele ce vor urma
Deşi cel rău s-o-nfierbânta,
Lucrarea-I mult va propăşi,
Căci nimeni nu o va curma
Nici obstacole de a-i punea
Din mersul său, de-a ispăşi.
În Duhul Sfânt, s-o înviora
Intocmai cerului cu aurora,
Când rodul muncii va privi,
Şi dragostea Lui nu cu ora
S-o răspândi-n veci tuturora,
Prin harul sfânt o va-mpărţi.
Prin sfânta Lui neprihănire
Cea mai de preţ dăruire –
Pe multi păcătoşi va pune,
Dup-a lui Dumnezeu voire
În starea de veci, fericire –
A vieţii, ce n-o mai apune.
Pentru-ca luat asupra Lui
Conform voinţei Tatălui –
Poveri de mari nelegiuiri,
Primi-va în planul Cerului
Titlul suprem al Dreptului
Puteri regeşti, între măriri.
Şi pentru că Însuşi pe Sine
În planul cel de mântuire
De bună voie, S-a predat,
La moarte fără împotrivire
Pastrând doza de sfinţire
El va fi şi Preot, şi-Mpărat.
În numărul cel făr-de lege
Misterul sfânt să-l deslege
Cei răi L-au pus şi socotit,
Spre a se vede şi înţelege
Că-n toate care se petrece
Pentru păcat El S-a Jertfit.
Astfel, păcatele El a purtat
Pe crucea Golgotei ‘nălţat
A celor mulţi, foşti vinovaţi,
Şi pân-la moarte S-a rugat
În harul sfânt, îmbelşugat
La Tatăl Său, de-a fi iertaţi.
Flavius Laurian Duverna