Intercer – Poezii si editoriale

113. GÂNDURI
Ne împiedicăm de trecut
Și nu privim în viitor,
Vedem că am căzut,
Dar nu vrem ajutor.

Strigăm că în cădere
Ne murdărim de tină,
Dar preferăm durere,
Ne e teamă de lumină.

Și stăm în bezna nopții
Cu teamă în suflare,
Căci știm că-n clipa morții
Avem doar o salvare.

Dar eul ne doboară
Și avem și un trecut,
Ce parcă ne omoară
Cu tot ce am făcut.

Deși cunoaștem totul,
Noi nu suntem creștini,
C-avem doar o dorință
Să ascundem tot ce-i spin.
Emilia Dinescu

1631. FEMEIA – O PRIMĂVARĂ PERPETUĂ
O primăvară perpetuă e femeia,
Ea are strălucire, e scânteia,
În orice casă e vitalitate,
Când ea e îndrăgostită de divinitate,
Când ea e plină doar de prospețime
Și cere-n rugă multă istețime,
Renaștere va fi în a sa casă,
Prin optimism necazu-n urmă lasă,
Căci ea se încrede doar în Dumnezeu,
Pe care l-a strigat la bine și la greu,
Cu înțelepciune și muncă asiduă,
Femeia e o primăvară perpetuă.
Emilia Dinescu

1630. GÂNDURI
Nu există nimic mai minunat și mai divin,
Să porți în pântec un copil, este sublim,
Eu vă vorbesc din amintiri, a fost ca ieri,
Acea căldură și sentiment profund, îi dă mamei puteri.

Nu vreau să dau învățătură, nu sunt chiar pricepută,
Nu cred c-am fost o mamă bună, nu vreau să fac dispută,
E o tradiție că mama e super-om, e ideal,
Dar, din păcate, e doar un vis, nu e real.

Deși inima mamei bate mereu pentru doi,
Între iubire, responsabilitate, în ea e un război,
Ar vrea răbdare multă, dar simte cum clachează,
Mereu, cu aceeași teamă, ea pruncul își veghează.

Chiar dacă pruncul crește, e tot copilul ei,
Rolul tăcut al mamei nu poți nicicând să-l iei,
Ea stă în rugăciune, doar Dumnezeu cunoaște,
Durerea unei mame, ușor o recunoaște.
Emilia Dinescu

1629. PRIETENA, ARIPA CE SUSȚINE ZBORUL
Prietena, aripa ce susține zborul,
Ce îți susține pasul și piciorul,
Este un sprijin la nevoie, necesar,
E fenomenul ce îl ai ca dar.

Când ești căzut îți este inspirare,
Te ajută să privești spre toate, cu visare,
Îți dă un țel spre altă libertate,
Nu te sufocă, e egalitate.
Emilia Dinescu

1627. O SCRISOARE PENTRU TOȚI
O zi caldă de toamnă ni te-a adus pe lume,
Noi încă de atunci ți-am spus mai multe nume,
Tu, bebelina noastră, prințesă răsfățată,
Clătită sau shaorma, căci erai înfășată,
Ai fost și buburuză și licurici în noapte,
Tu, grăsunica noastră, noi ți-am șoptit de toate.
Te-am asteptat să vii, te-am așteptat cu dor,
Mulți am crezut că ești la mama un fecior,
Dar ești lumina noastră, ești dar neprețuit,
Prin tine înțelegem ce înseamnă fericit.
Ai fericit părinții, bunicii, nu mai spun,
Dar ai și străbunice, este un lucru bun,
Ai și stră-străbunică, ești binecuvântată,
Ești darul nostru pur, o fată minunată.
Familia lărgită, cu toții te iubim,
Și-n dragoste profundă o rugă noi rostim,
Să fi mereu doar pură, așa cum ești acum,
Să ai doar fericire, tu pe al vieții drum.
Elena ți se spune, Antonia strigăm,
De astăzi pe al tău nume, mereu noi ne rugăm,
Ne rugăm pentru tine la bunul Dumnezeu,
Noi vrem să te ocrotească și astăzi și mereu.
**********
Le mulțumim din suflet la toți ce ne însoțesc,
La naș îi mulțumim, la toți ce te iubesc,
La moș și la moșică, la unchi și la mătuși,
La cei ce au venit de când tu te născuși,
La cei ce astăzi sunt, aici sărbătoresc,
Le mulțumim din suflet, înseamnă că iubesc,
Iubesc un îngeraș, iubesc o floare rară,
Antonia e floare în greaca literară.
Dar mai întâi de toate o rugă înălțăm
Și pentru floarea noastră noi astăzi ne rugăm,
Căci Dumnezeu e totul și El o protejează,
Prin oamenii din jur noi știm că El veghează.
Emilia Dinescu

1628. FEMEIA DIN OGLINDĂ
Am fire albe-n păr, oglinda îmi vorbește,
Eu știu că totul trece și omu-mbătrânește,
Dar nu mă rușinez, femeia din oglindă,
Acceptă cine este, trecutul nu-l colindă.

Femeia din oglindă, chipul regăsit al inimii,
Emoție în glas, nu lasă loc micimii,
Ce dacă e bătrână, întoarcere în timp,
Reflecție-n oglindă, copil ca anotimp.

Esență e ce simte, nu ceea ce privește,
Și cu sinceritate copilu-n ea trăiește,
Chiar dacă are riduri, e tânără mereu,
Căci ea este copil, copil de Dumnezeu.
Emilia Dinescu

112. TEAMA NOASTRĂ
Ne temem de întuneric, dar nu vrem la lumină,
Ne e teamă în noapte, dar nu vrem zi senină,
Căci știm c-a noastre fapte ne osândesc la moarte,
Ne e teamă de toate, ne e teamă de șoapte,
Avem păcate multe, greșeli nenumărate,
Și am vrea să le aruncăm, să le facem uitate,
Dar avem o conștiință ce ne mustră mereu,
Și ne aduce aminte c-avem un Dumnezeu
Ce ne vrea la lumină și nu ne vrea în noapte
Și a purtat pe cruce ale noastre păcate.
Emilia Dinescu

111. VISUL MEU
Visam cu ochi deschiși, mă visam o mare poetă,
Și am trăit prin vise, în viață-s repetentă,
Rămân o visătoare, visez cu ochi deschiși,
Căci visul dacă moare, putem să fim răpuși,
Dar eu am doar un vis, un vis mic de poetă,
Și cânt în poezie, nu să devin vedetă,
Să spun de a mea credință, să cânt de al meu crez,
Să spun în vers, anume, c-o cale eu urmez
Și am speranță-n vise și am credință-n toate
Și așa prin poezie eu tot merg mai departe.
Emilia Dinescu

1290. GÂNDURI
Credeam că am să mor, dar Domnul încă
Prin harul Său, mă lasă să trăiesc,
Mă încred în El și este a mea Stâncă,
Îmi pare rău că în durere cam cârtesc.

În bunătatea Lui, fără de margini, mă mângâie,
Atunci când în durere mă topesc,
Aș vrea să am cuvinte să pot scrie,
Dar prin cuvinte eu pot să greșesc.

Mă văd cât sunt de jos și de mizeră,
Când în durere plâng necontenit,
Mi-aduc aminte… viața-i efemeră,
Îți mulțumesc că mult mai m-ai iubit.

Îți cer în dreptul meu doar mântuirea,
Să fi cu mine, nu mă părăsi,
Ai fost pe cruce, te-a ținut iubirea,
Și de mă pierd, eu sper, mă vei găsi.

Nu merit chiar nimic, sunt o ruină,
Dar Tu ești Mielul ce a murit, ești prețios,
Eu vin la Tine, vreau a Ta lumină,
Să mă transformi într-un vas valoros.

Sunt slabă și clachez când e durere,
Dar știu că suferința-i cu măsură,
Nu mă lăsa, să-mi fi a mea putere,
Căci fără Tine sunt doar simplă zgură.
Emilia Dinescu

1279. GÂNDURI DESPRE TIMP ȘI VIAȚĂ
Astăzi, mi s-a spus ușor, într-un mod empatic, cred
Că prea mult filozofez și prea mult eu mă încred,
Dacă cred că sunt citită, mă înșel, nu se citește,
Timpul este prea scump astăzi, oare cine îl risipește?!…

Mă trezesc de dimineață și salut printr-un înscris,
Vorbele se strâng în rânduri, căci prea multe am de zis,
Timpul trece, vine seara, un mesaj am ticluit,
Un mesaj de noapte bună, din gânduri alcătuit.

Nu știu dacă sunt citită, eu faimă nu îmi doresc,
Scriu din inimă doar gânduri către cei ce îi iubesc,
Nu-mi doresc să fiu citită chiar de toți, doar de acei
Ce simt că chiar au nevoie și au acest obicei.

Astăzi am fost acuzată că prea mult timp risipesc,
Să mai las o coală albă și să învăț ca să trăiesc,
Eu trăiesc în poezie, când scriu de al meu Dumnezeu,
Nu este filozofie, mulți îl caută la greu.

Pe foaie îmi aștern gânduri, sentimentele le scriu,
Scriu, voi scrie întotdeauna, doar de Dumnezeu cel viu,
Nu contează de-s citită, azi sau mâine sau cândva,
Rândul scris, e scris din suflet și-l va citi cineva.

Timpul nu îl risipesc când vorbesc de Dumnezeu,
Timpul nu este al meu, ci al Lui va fi mereu,
Tot ce scriu, eu scriu cu rugă, îmi doresc ca să citească,
Sufletul ce stă în beznă, trebuie să se trezească.

Mulți s-au plictisit de mine, căci prea multe astăzi scriu,
Omul trebuie să scrie, să muncească cât e viu,
Eu trăiesc, nu-i timpul meu, viața nu îmi aparține,
Tot scriind de Dumnezeu, eu mă rog chiar pentru tine.

Ce e timpul? Ce e viața? Ce e omul pe pământ?
Doar un abur, adiere și ajunge în mormânt,
De aceea scriu întruna, îmi doresc să te trezesc,
Astăzi, am scris pentru tine, chiar în rime îți vorbesc.

Nu scriu bine, eu greșesc, sunt om, gândul îmi adun,
Dar din fugă mă opresc, ține cont de ce îți spun,
Dumnezeu chiar te iubește, ți-a trimis Cuvântul sfânt,
Ia Biblia și citește, cât mai ești pe acest pământ.

Domnul te strigă pe tine, poate prin mesajul meu,
Poate ce scriu să te îndrume să-l găsești pe Dumnezeu,
Timpul este prețios, dar nu știi, nu-ți aparține,
Poți să-l faci timp valoros, Dumnezeu este cu tine.

Când te duci tu la culcare, capul pe pernă să-l pui,
Cugetă la o întrebare, dacă adormi, tu ești al cui?
Somnul morții este o clipă, căci când va veni Hristos,
Se deschide larg mormântul pentru omul credincios.

Ce e viața, ce e timpul… dacă tu îl risipești,
Poate că trăiești în patimi, nu gândești dacă trăiești,
Eu mult timp am risipit, dar timpul ce îl mai am,
Vreau să-l folosesc mai bine… mai demult, așa știam.

Timpul s-a scurtat de mult, parcă mult s-a comprimat,
Iată, zorii, acum e seară, săptămâna s-a gătat,
Nu știm cât mai este viața, nu știm cât timp mai avem,
Să nu stăm în nepăsare, astăzi în viață suntem.

Iartă-mă, acum pe mine, prea mult timp ți-am risipit,
Este timpul scurt se pare, este timp de pocăit,
Ia, Cuvântul și citește și te roagă să înțelegi,
În Cuvânt Domnu-ți vorbește, însă calea tu alegi.

Am ales în dreptul meu, eu cu Domnul vreau să fiu,
Cât trăiesc pe acest pământ, rime, versuri vreau să scriu,
Sper ca Domnul să mă ierte dacă timpul am risipit,
Dar sunt fericită astăzi, încă o dată am vorbit.
Emilia Dinescu