Lacrimi de Toamnă
De ce în anotimpul Toamnă,
Frunzele verzi, îngălbenesc
Şi jos pe pământ putrezesc?
De ce e frig, şi înspre iarnă,
Din pomi veşmintele lipsesc?
Cum de natura îşi dezbracă
Culoarea verde, îmbietoare
Spre-a fi călcată în picioare?
De ce ţurţuri de promoroacă
Îndoaie crengile-n mişcare?
Privind cu gândul la-nceput,
La-ntâiul om ce-a fost creat,
Din pom el când a mâncat –
Vedem c-atunci şi-a pierdut
Veşmântul căci n-a ascultat.
Ca şi frunzele ce-au vestejit
Plutind încet, înspre pământ
La zbateri şi suflări de vânt,
La fel şi pe Adam l-a părăsit
Lumina ce i-a fost veşmânt.
El n-a prevăzut ce va urma
După-a lui mare neascultare
În sfera cea-nconjurătoare,
Şi că-un păcat poate curma
Viaţa cea sfântă-nfloritoare.
Când şi-n natură a ei mantie
A început să-ngălbenească
Şi la pământ să prăbuşească,
El s-a-ntrebat dorind să ştie:
Ce va urma-n viaţa firească?
Şi când frunze s-au desprins
Din trunchiul viu, s-a-nfiorat
Pentru al său mare păcat –
Şi plânsul jalnic, l-a cuprins
Şi-n duh mâhnit s-a tulburat.
Când astfel ele-ncet pe rând
Se desfăceau, plutind în jos
Creând spectacolul miraculos,
În mintea sa creştea un gând:
Păcatu-i groaznic… dureros!
Atunci, el începea să plângă
Jelind cu glasu-n bocet tare
Blestemu-i prin neascultare,
Voind durerea sa să-şi stingă
Prin lacrimi sincere şi-amare.
Şi cum plângem pe cei dragi
În drumul lor către mormânt
Când sufletu-abia-ţi mai tragi,
La fel plângea, şi priviri vagi
Avea Adam, cu duhu-nfrânt.
El conştient de-acum deplin,
Gândea că fiind neascultător
De ordinul cel sfânt, divin –
Se vede-n lacrimi şi-n suspin
Când frunzele-ofilite… mor.
Văzând structura lor diformă,
Că totul se schimbă-n natură
El cugeta, că-aceeaşi formă,
Reprezentând altă platformă
Cuprinde-va şi-orice făptură.
Până la urmă aceeaşi soartă
A morţii, îl va ajunge şi pe el,
Ştiind că Legea, ea nu iartă,
Căci acum blestemul poartă
Pentru-al său pas de infidel.
Dar printre spini şi pălămidă,
Şi printre chinul prin sudoare
Avea speranţa-ntr-o hlamidă,
Ce-o aştepta, să îl cuprindă
Prin planul de Răscumpărare.
Astfel, în Sămânţa ce-o veni
Nădăjduia-n lupta-n biruinţă
Când totu-n bine s-o sfârşi,
Când capul crunt îl va zdrobi
Al şarpelui doar prin credinţă.
Sămânţa Sfântă, Salvatoare
Doar a privit-o peste veacuri
Şi lacrimi multe-n revărsare,
Peste durerea lui cea mare
Au curs din cele două lacuri.
Căci ochii-n fiecare Toamnă
Erau noian, de lacrimi multe,
Un fapt greu să îl discearnă
Când cădeau să se aştearnă,
Pe pământ frunzele mărunte.
Privind prin prisma mântuirii
Blestemul l-a dus an de an,
Sperând că timpul întregirii
Cu ceasul mare-al izbăvirii,
Nu-i prea departe de liman.
Şi-a aşteptat, în nerăbdare…
Şi peste ani şi peste vremuri
S-a consolat în vestea mare
A ,, Sămânţei ” – Salvatoare –
Prin izbăvirea cea din ceruri.
………………………………..
Trecut-au secole de-a rândul
Şi lacrimi încă Toamna curg,
Când cu putere bate vântul
Şi frunzele-acopăr pământul,
Din zori de zi, până-n amurg…
Flavius Laurian Duverna
