Căinţa fiului risipitor
Căinţa fiului risipitor
Tată bun, pe-acest pământ
Tu grija mi-ai avut în viaţă,
Şi ne-ncetat al Tău Cuvânt
Mi-a fost lumină şi povaţă.
Din vârsta crudă a prunciei
Am priceput, că Te iubesc,
Şi-n anii scumpi, copilăriei,
Am stat în sfatul părintesc.
Te-am ascultat în voie bună
Până-n-acei ani, ai tinereţii,
Şi vorbele-mi erau cunună
Călăuzindu-mi mersul vieţii.
Era plăcut… frumos si bine,
De-a fi în casa părintească,
Şi de-a cunoaşte lângă Tine
Ce este dragostea cerească.
Dar am ajuns la ziua-n care
Am constatat că sunt trudit,
Că nu sunt liber, în mişcare,
Că mai mult mi-ar fi trebuit.
Voiam să fiu de unul singur,
Să mă despart de la tulpină,
Întocmai ca un fragil mugur
Cătând în jos, nu la lumină.
Ţi-am zis apoi ca să îmi dai
Ca unui fiu ce-mi se cuvine,
Să socoteşti şi să-mi predai
Dreptul meu ce-mi aparţine.
Şi singur cugetam, în minte,
Şi mi se înviora toată fiinţa,
Că am să pot de-aci înainte
Să fac ce-mi zice conştiinţa.
Şi… am făcut şi primul pas:
Mi-am adunat averea toată,
Şi am plecat făr’ bun rămas
Către-o cetate, îndepărtată.
Mergeam cu mare bucurie
Ca un om liber, neatârnat,
Că nimenea n-o să mai ştie
Unde, şi-ncotro am apucat.
Acolo am fost bine primit!
Şi în ţara aceea cu plăcere,
Tot în huzur mi-am împărţit
Şi-am risipit întreaga avere.
Mi-am făcut tovaraşi mulţi
Ce-mi dădeau îmbărbătare,
S-avem chefuri, ca la nunţi
Trăind toţi, în destrăbălare.
Aşa a fost o vreme anume,
Tot în petreceri dezmăţate,
Gustând plăcerile din lume
Prin bezna nopţii cufundate.
Şi când toţi banii s-au sfârşit
Tovarăşii-mi, s-au depărtat,
Şi-atunci pribeag, şi părăsit
Lâng-un străin m-am aciuiat.
Dar venind foamete în ţară,
Şi-o secetă începând să fie,
La porcii gata ca să moară,
Am fost trimis… în băjenie.
Pe-ale stăpânului… ogoare
La turmele de porci, argat,
Să le port grija de mâncare
M-am învoit, m-am angajat.
O, ce mult atunci aş fi dorit
Ca din roşcovele aruncate,
’N-acelaş timp să fiu hrănit
Şi să mănânc, pe săturate!
Dar nimeni, ah! nu mi le da
Erau doar porcilor mâncare,
Şi eu, am început a cugeta
Făcând o amplă constatare.
Şi mi-am venit pe loc în fire
Din ceasul dureros şi greu,
Zicând în plâns şi-n jeluire:
,,O ! câti argaţi la Tatăl meu
,,Au cu toţi belsug de pâine,
În timp ce-aici de foame mor!
Voi pleca, în ziua de mâine
Spre-al meu Tată, iubitor!”
,,M-oi scula şi mă voi duce
Zicându-i: Tată, am păcătuit!
Dar în iubirea Ta cea dulce
Revin nevrednic şi smerit!’’
,,Nu îţi cer sa mă primeşti,
Să mă consideri din nou fiu,
Ci ca argat, să îngăduieşti
În curtea Ta ca sa mă ştiu!’’
Aşa zicând, m-am şi sculat
Şi am pornit spre Tatăl meu,
Şi când pe drumul depărtat
El m-a văzut, a oftat greu.
Şi i s-a făcut milă de mine,
A alergat spre-ntâmpinare,
M-a-mbrăţişat şi în suspine
Mi-a dat o sfântă sărutare.
,,O ! Tată’’-am zis din nou,
Eu nu merit, de a mai fi fiu!’’
Dar vorbele, cu-al lor ecou
S-au risipit ca-ntru-n pustiu.
Adus-a haina cea mai bună,
M-a îmbrăcat de sărbătoare,
Şi un inel mi-a pus în mână,
Şi-ncălţămintele-n picioare.
Apoi, la robii săi a poruncit
Să pregăteasc-o cină mare,
Pentru bucuria…c-am sosit
Şi-am revenit în remuşcare.
,,O, veniţi ca să ne veselim!’’
S-a auzit scumpa chemare,
,,Şi peste tot, azi să vestim,
Că-i zi de mare sărbătoare!’’
,,Tăiaţi viţelul, cel îngrăşat,
Căci fiul meu, iată, a venit!”
,,El a fost mort, dar a înviat,
Era pierdut, şi-a fost gasit!’’
Şi am văzut pe sfânta-I faţă
Iertarea scumpă şi duioasă,
C-am început o nouă viaţă
Şi m-am întors iaraşi acasă.
Flavius Laurian Duverna
