Împliniri Triumfătoare
Împliniri Triumfătoare
Isuse! Tu părăsit-ai cerul, şi Te-ai născut în Betleem
Ca planul cel de mântuire, noi să putem să înţelegem,
Şi întocmai cum s-a profeţit, Sămânţa cea făgăduită
Ai fost în starea cea firească, cea de păcat sălăşluită.
Trecut-au două mii de ani, de când în locul cel sărac,
Ca pruncuşor Tu ai venit, dar nu pe-al oamenilor plac;
Ei vrut-au viaţa să Ţi-o curme, pân-la totala nimicire,
Să-Ţi şteargă numele din ceruri, în opera de mântuire.
Prin pruncii înjunghiaţi, ce au umplut de morţi Efrata
Satan a vrut să Te distrugă, gândind că-şi merită plata;
Pentru-alungarea sa din ceruri, şi limitarea la pământ,
El s-a luptat din răsputeri, să-Ţi pună viaţa-n mormânt.
Dar îngerii cei păzitori, au fost trimişi să Te vegheze,
Părinţii umili să-i conducă, şi paşii lor să-i îndrumeze,
Şi-n spre Egipt fugind în noapte, ca peregrini au locuit,
Până Irod, tiranul despot, sfârşitul groaznic şi-a găsit.
Dela iesle pân-la crucea, ce-a fost înfiptă pe Golgota,
Te-a urmărit cu precădere, păn-a forţat demonic nota
Să fii scuipat şi luat în râs, şi pus între pământ şi cer,
’Nălţat să vadă şi-alte lumi, ce-a fost capabil Lucifer.
Toate oştirile, cele îngereşti, precum şi celelalte lumi,
Ce-n Univers alcătuiesc, complexul veşnicelor culmi
De studiu şi de cercetare, s-au lămurit şi-au constatat,
Că Domnul şi-a Lui dreptate, în jertfa crucii-a triumfat.
Atunci în strigătul rostit, cu glas puternic:,,S-a sfârşit!’’
Sunat-a clopotul de moarte, din pieptul Celui răstignit;
Pentru Satan, şi-a lui lucrare, când apogeul şi-a atins,
A fost momentul crucial, de spaimele morţii surprins.
Acum e ultima cercare, ca lumea-ntreagă s-o cuprindă
Şi spiritul nemulţumirii, în tot pământul să-şi extindă,
Să amăgească cât mai mulţi, şi acoliţi să îşi găsească
Pentru sfârşitul pronunţat, de Sfânta Pronie Cerească .
Şi-au trebuit şaizeci de veacuri, ca Invincibila Putere
Ce a creat tot Universul, să-Şi lămurească a Sa vrere,
C-orice lucrare a întreprins, la baza ei, a fost Iubirea
Fiinţelor, din lumi create, pentru-a cunoaşte fericirea.
Să poată astfel, să înţeleagă, că nimănui nu s-a impus,
Sau să-l constrângă şi oblige, de a-L iubi şi-ai fi supus
Lui Dumnezeu, ce ţine totul, cu forţa Sa cea creatoare,
Ce stăpâneşte din etern, în dragostea-I nespus de mare.
Flavius Laurian Duverna
