Munţi, Dealuri şi Văi
Munţi, Dealuri şi Văi
Motto: Isaia 40. 1 – 5
Doamne, în lucrarea sfântă pentru marea pregătire
De-a Te-ntâmpina cu slavă, când va fi a Ta venire,
A pornit un glas strigând:,, Pregătiţi calea-n pustie!
Neteziţi, în locuri aride, drumul pentru Dumnezeu,
Mângâiaţi cu vorbe bune, mângâiaţi poporul Meu,
Spuneţi-i, c-a luat sfârşit, din păcat, crunta-i robie,
Că nelegiuirea-i spălată, şi-a scăpat de-a Sa mânie!”
,,Orice vale cât de largă, prin cuprinsu-i s-ar întinde
Ea va trebui-nălţată, cum Cuvântul Sfânt pretinde,
Orice munte, şi orice deal, vor trebui-n jos plecate,
Ca să netezească calea, pietre, gropi, să nu mai fie!
Drumul liber să se-arate, prin har sfânt spre veşnicie,
Coastele să se transforme, în câmpii cât mai bogate
Şi strâmtorile-n vâlcele, cât mai splendid ondulate.”
Glasul sfânt care-a strigat: Pregătiţi calea-n pustie!
Botezătorul Ioan, la Iordan, lumii-a declarat să ştie
Că Hristos fiul tâmplarului, e Mielul lui Dumnezeu,
Singurul care ridică-ndreptăţit, păcatul întregii lumi
Şi prin har transformă omul, suindu-l pe alte culmi,
Printr-o nouă orientare, stabilindu-i, – un alt traseu
Pe care l-a declarat, botezând, c-a ajuns la apogeu.
Mai târziu, când între-ai săi urmaşi şi acei ai lui Isus
S-a-ntâmplat o controversă, şi lui Ioan ei i-au spus
Că mulţi dintre-ai lor colegi, merg la nou-Nvăţător
Ioan, le-a declarat adevărul, potrivit cu-al său crez
Că, ,, El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez!
Lucrarea eu mi-am sfârşit, şi-am început să cobor,”
El fiind chiar primul munte, ce s-a plecat răbdător.
A fost primul ce-a dat startul, în măreaţa netezire
Câştigând războiul minţii, -n lucrarea de mântuire,
Urmat fiind de Nicodim, marcantul fruntaş Iudeu,
Munte mare şi vestit, ce s-a plecat într-o noapte
Când el cu Învăţătorul, a vorbit mai mult în şoapte
Arătând că-L recunoaşte, că-i trimis de Dumnezeu
Şi că-n faţa-Nţelepciunii, şi-a învins propriul său eu.
Câte văi şi câte dealuri, s-au tot plecat după-aceea!
…Când Isus se întorcea, cu ucenicii Săi din Iudeea,
Drumul lung, prin Samaria, le era calea, de umblat
Şi-au ajuns lâng-o cetate ce-avea numele de Sihar
Lângă-ogorul, care Iacov, lui Iosif, il dase în dar
Şi aproape de-o fântână, obosit, liniştit S-a aşezat,
Din cetate să ia apă, o femeie, de El s-a apropiat.
Cerând apă de băut, femeia, a stat şi lung L-a privit
Cum se poate, ca un Iudeu, cerând apă a îndrăznit?
Dar în schimbul de cuvinte, văzând că toate le ştie,
Dealul coama şi-a plecat, ca să crească o-Mpărăţie,
Valea, a început să se ridice, şi drum nou a netezit,
Coastele le-a transformat, în câmpii, spre veşnicie
Cu suflete-nfloritoare, pline, de cântări de bucurie.
Într-o zi de dimineaţă, când Isus se-afla la Templu
Cărturari şi Farisei, I-au adus un caz, tipic exemplu
Pe-o femeie desfrânată, prinsă chiar în preacurvie
Pentru care ,,Moise-n Lege, scrie şi ne porunceşte
Să fie-omorâtă cu pietre, că de geaba mai trăieşte,
Tu dar ce zici?” Domnul însă, a început ca să scrie,
Cu-al Său deget pe pământ, şi în jos, fiind aplecat
Tot scria cuvinte în şiruri, până când le-a terminat
Despre ce păcate aveau, fiind corect puse-n vileag
Şi-n sus când s-a ridicat, le-a poruncit să-i încurce
,,Cel ce-i fără de păcat, piatra, s-o ia şi să o arunce
Cel dintâi spre vinovată,” ce stătea pe-al vieţii prag
Însă pârâşii plecând, s-afla, doar cu Salvatorul drag.
,,Unde-ţi sunt pârâşii tăi?” Domnul Isus, a-ntrebat,
,,Nimeni nu te-a osândit? Nimeni, că toţi au plecat!
Nici Eu nu te osândesc. Dar, să nu mai păcătuieşti!”
Şi strâmtorile-n vâlcele, s-au transformat cu iubire
Ca şi munţii, dealuri, văi, pregătind scumpa venire,
Când Isus, Mântuitorul, cu-ai Săi îngeri mii, cereşti
Va veni, spre-a-Şi lua la ceruri, pe copii pământeşti.
Flavius Laurian Duverna
04 martie 2012
