Subtila Amăgire
Subtila Amăgire
La început, era Cuvântul
Şi El a fost cu Dumnezeu,
Şi ceruri toate şi pământul
Gloria Lui vesteau mereu.
Astfel, tot ce-a fost făcut
N-au fost făcute, fără El,
Căci El a fost din început
Al Dumnezeului, Model.
În marea Sa înţelepciune
Când El l-a creat pe om,
Deplin era-n perfecţiune
Pân-la nucleul, din atom.
Inteligenţă având deplină
Spre-a înţelege lumea vie,
Voia cea Sfântă şi Divină
Era prea sfânta-i părtăşie.
Şi-n cea mai-naltă bucurie
El îşi ducea viaţa hărăzită,
De Dumnezeu, ce la zidire
Prin legi i-a fost orânduită.
Înţelegând, că-n ascultare
E pus misterul mărinimiei,
Omul creat, prin cercetare,
El îşi trăia viaţa veşniciei.
Dar, în pasul vieţii fericite
Ce se scurgea cu bucurie,
S-a interpus pe negândite
Ispita ascunsă, în viclenie.
Ascultând de-ale ei şoapte,
Decât la Domnul, ce a zis,
Cea mai sublimă libertate
A fost pierdută, în Paradis.
Şi, din ambianţa lor senină
Ce-o cunoscuseră amândoi,
Fără veşmântul de lumină
S-au revăzut, de-odată goi.
Atunci frunze de smochin
Cu înfrigurare şi-au cusut,
Veşminte fireşti, în declin,
Cum în minte-au conceput.
Şi-n conjuctura nou creată
Văzându-se, fără veşmânt,
La reîntâlnirea programată
Cu Tatăl cel ceresc şi sfânt,
Şi-au ascuns a lor prezenţă
Printre copacii din grădină,
Şi-ndrăznind cu vehemenţă,
Şi-a-ndreptăţit a lor pricină.
Şi-astfel, la-ntâlnirea avută
Cu Cel ce este Dumnezeu,
Sentinţa le-a fost hotărâtă
Vestindu-le-al vieţii traseu.
Căci între şarpe şi femeie,
Sămânţa-i, şi-a ei ,Sămânţă’
A prins contur noua ideie,
Transpusă prin făgăduinţă.
Şi-astfel a intrat în vigoare
Cea mai aprinsă vrăjmăşie,
Între ,Sămânţa’ salvatoare
Şi balaurul, plin de mânie.
Dar prin lupta ce-o va duce
I-au bucurat totuşi sentinţa,
Că prin dureri pot să-apuce
De-a împlini-n Ea, biruinţa.
Ea putea ca să zdrobească
Pe Lucifer, marele travestit,
În şarpe, ca să-l amăgească,
Pe omul nou ce-a fost zidit.
Şi-avea să fie-o luptă mare,
Şi şarpele era cel ce întâiul,
Prin necaz şi-n strâmtorare
Avea să-i rănească călcâiul.
Şi-au acceptat în resemnare
Cuvântul ce-a fost declarat,
Văzând prin el iubirea mare
A Domnului, când i-a creat.
Dar peste-a lor neascultare
Blestemul a pus o hlamidă,
Ogoru-n brazda-i roditoare
Să nască spini şi pălămidă.
Din el Adam să îşi ia hrana
În toate zilele sale-ale vieţii;
Cu trudă să-şi strângă mana
Prin zorii amari ai dimineţii.
Şi iarba verde, să mănânce,
Şi pâine-n truda cu sudoare,
Până-n pământ, se va duce,
De unde-a fost a lui lucrare.
Şi Domnul, văzând că-s goi
Din piele, haine le-a făcut,
Şi i-a îmbrăcat pe amândoi
Marcând blestemul început.
Ca nu cumva să îşi întindă
Şi mâna înspre pomul vieţii,
Pe veci Lucifer să îi prindă
În nebuloasa mreajă-a ceţii,
Domnul din Rai i-a izgonit
Şi-a pus îngeri să vegheze,
Doi heruvimi, spre răsărit,
La Eden ei, să privegheze.
De strajă la porţile închise
Îndeplineau porunca dată,
Veghind cu-aripile întinse
Rotind, o sabie învăpăiată.
Ea se-nvârtea fără încetare
Şi suflul care-l răspândea,
Stopa pe loc orice mişcare
La porţi dacă se îndrăznea.
Acolo zilnic se descoperea
Din ceruri slava cea divină,
Acolo Adam îşi mărturisea
Păcatul mare, şi-a lui vină.
Când au văzut o schimbare
În fiinţa lor cum e-mplinită,
Produsă prin neasacultare
Au reevaluat, marea ispită.
Şi-au constatat că au greşit
Neascultând porunca dată,
Că luând din pomul oprit,
Şi mâncând, a fost călcată.
Cu-amărăciune povesteau
Cum viaţa lor ei şi-au trăit,
Când în Eden, în pace stau
Mărind pe Cel ce i-a zidit.
Astfel, ai săi fii se închinau
Aducând jerfă, Celui Sfânt,
Şi legământul sacru-nnoiau
Cum cerea Legea-n Cuvânt.
Deşi-au trăit o vârstă lungă
Cu gândurile la făgăduinţă,
Nu au ştiut că n-o s-ajungă
Să-şi vadă scumpa biruinţă.
Când în ziua mare a-ntâlnirii
Vor vedea pe Domnul Sfânt,
,Sămânţa’-n jertfa mântuirii,
Adam, se va pleca-n pământ.
Flavius Laurian Duverna
