Când cerul Doamne-ai părăsit!
Când cerul Doamne-ai părăsit!
Când cerul Doamne-ai părăsit
Şi-n omenesc Te-ai întrupat,
Tu lumilor Le-ai reamintit
Că şi-omul poate fi salvat,
Din strămoşescul său păcat
Prin planul de-a fi mântuit!
Şi-ai demonstrat că nu puteai
S-accepţi în ceruri fericirea,
Când pământul ce-l priveai
Îl stăpânea nelegiuirea
Şi-l guverna-n teroare firea
Păcatului profund, ce-l urai.
Când cerul Doamne Ţi-ai lăsat
Şi într-un staul Te-ai născut,
Când într-o iesle-ai fost culcat
Dintr-un locaş necunoscut,
De-ai vremii oameni, neştiut
Mai marii lumii s-au speriat!
N-au priceput că Împărăţia
Din vremuri vechi profeţită,
Având Împărat pe Mesia
Prin Duhul Sfânt mărturisită,
De Taăl Ceresc susţinută
Prin umilinţă-Şi cerea gloria.
Când cerul Doamne, s-a golit
De cea mai vastă strălucire,
De cel mai scump dar oferit
Pentru a produce-o mântuire,
Tristeţe multă prin mâhnire
Pe de-a-ntreg, l-a copleşit!
Şi-a rămas totuşi în aşteptare
Ca din sferele nalte, cereşti,
S-asiste la lupta cea mare,
Când prin agenţii omeneşti
Cel rău, ca să nu biruieşti,
El şi-a depus ultima sforţare!
Flavius Laurian Duverna
08 martie 2012
