Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3,16). Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit „om al durerii”, pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. „Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu: acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.

Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3,16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.