#11 – Înaltul privilegiu al rugăciunii

11_micDumnezeu ne vorbeşte prin natură şi revelaţie, prin providenţa Sa şi prin influenţa Duhului Său Sfânt. Dar toate acestea nu sunt suficiente. Şi noi trebuie să deschidem inimile noastre Lui.
Pentru a avea o viaţă spirituală şi putere morală, trebuie să avem o continuă şi personală legătură cu Tatăl nostru ceresc. Inimile noastre pot fi atrase spre El; putem medita la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale; dar toate acestea nu înseamnă a avea comuniune cu Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, noi trebuie să avem să-I spunem ceva cu privire la viaţa noastră de fiecare zi.

Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten. Aceasta nu pentru că este necesar să informăm pe Dumnezeu cu privire la persoana noastră, cine suntem noi, ci pentru ca noi să putem fi capabili să-L primim. Rugăciunea nu coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El.

Când Domnul Hristos a fost pe pământ, El a învăţat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să prezinte nevoile lor zilnice înaintea lui Dumnezeu şi să aşeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care El le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este de asemenea o asigurare pentru noi.

Însuşi Domnul Hristos, în timp ce Se afla printre oameni, Se ruga foarte des, Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunile noastre şi, făcând astfel, El a devenit un rugător, un petiţionar zelos ce căuta să primească de la Tatăl Său energii noi pentru împlinirea datoriei şi pentru a face faţă încercărilor. În toate lucrurile El este exemplul nostru. În necazurile noastre El este asemenea unui frate “care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi”; dar, fiind fără păcat, fiinţa Sa se dădea înapoi cu dezgust de la tot ceea ce era rău. Într-o lume plină de păcat, El a trecut prin lupte şi chinuri sufleteşti. Natura Sa omenească făcea ca rugăciunea să devină o necesitate şi un privilegiu. El găsea mângâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia rugăciunii, cu mult mai mult fiinţele muritoare, slabe şi păcătoase trebuie să simtă nevoia de rugăciune continuă şi stăruitoare.