Intercer – Poezii si editoriale

Vis alb ce mintea o încarci cu planuri,
Și porți o tânără spre Paradis,
Rochie și voal, flori de pe dalbe plaiuri
Și-un tânăr drag – e darul cel promis.

El – mirele privește calendarul
Și ceasul de la mână ne-ncetat,
Măsoară, urmărește minutarul,
Să vadă cât mai e de așteptat…

O împletire tainică îi leagă,
Ceva frumos, profund și delicat,
Inima lui o dă doar ei întreagă
Și ea la fel promite imediat.
–––––––––
Respect, încredere, multă iubire,
Timp minunat pentru voi doi s-aveți,
Aceasta este dulcea fericire,
Sensul dorit al noii voastre vieți!

Dar lângă voi întotdeauna fie,
Domnul Hristos, Mântuitor iubit,
Să mergeți în a Lui Împărăție,
Cămin de aur El v-a pregătit! Amin!

Floare de colț

Poți fi lacrimă sau floare,
Poți fi pasăre sau stea,
Ori raza mângâietoare,
Dar tu ești chiar dragostea.

Un zefir și-o alintare,
Vis și vrajă la un loc,
Vocea ta încântătoare,
E aprinsă de un foc.

Ești acea dulce chemare,
Două suflete unind,
Flacără ce crește mare,
Mâini ce tremură, se prind.

Dragoste, minune mare,
Te-om păstra mereu cu noi,
Te-om uda ca pe o floare,
Și te-om înmulți cu doi.

Floare de colț

Poți face multă lucrare,
Seminarii, explicații,
Vizite de-nviorare,
Rugi pe grupe cu toți frații.

Ziua-ntâi e foarte bună,
Și utilă pentru toate,
Tinerii când se adună,
Sau acțiuni de caritate.

Dar serviciile divine,
Ce-s speciale pentru Sabat,
Să le ții din nou, știi bine,
Iei istoria de la capăt.

Cei ce nu citesc vor face
O confuzie foarte gravă,
Cu cei mari vor avea pace,
Pentru ceruri vor fi pleavă.

Fii atent a cui lucrare
Ai făcut, ce amăgire
Vrei să-mparți la orișicare,
În mod sincer, cu iubire?!

Ziua binecuvântată,
De odihnă și-nchinare,
De Domnul Hristos păstrată,
Și mergând la adunare,

Ultima-i în săptămână,
A șaptea la creațiune,
Sfințită ca să rămână,
Memorial de lucruri bune.

Amăgești o lume-ntreagă
Când le ții pe amândouă,
Mulți nu pot să înțeleagă,
Calea lui Satan cea nouă…

Fără aprobarea sfântă,
Nu-i slujirea cea curată,
Cartea Domnului cuvântă –
Nu poți servi doi deodată!

Floare de colț

Două farfurii stau față-n față
cu tacâmurile și șervețelele lângă ele,
ca într-un dialog neauzit
dar bine înțeles de amândouă.
Au fost vremuri când se bucurau
să fie cinci pe masă.
Atunci făceau o mică petrecere,
dar fiul cel mare a plecat
la lucru în străinătate.
Fiica cea mare studiază
de curând în capitală.
Tatăl e plecat mereu în curse
și vine la două săptămâni.
Au rămas doar mama și mezina acasă.
Masa a fost martoră
la multe seri vesele,
a văzut cum copiii cresc,
iar părinții cum obosesc mai repede.
Masa a ascultat cântecele și
rugăciunile familiei în ceasul înserării
dar și șoaptele îngrijorate
ale părinților când copiii dormeau.
S-a întristat de puținele bucate uneori,
dar alteori abia putea să facă față
de încărcată ce era.
În zilele în care o
carte groasă neagră era studiată
dimineața,
casa era mai luminoasă,
iar mama și fata cea mică,
erau mai senine și mai încrezătoare.
Mâine e sărbătoare.
O față de masă albă, apretată
o va împodobi. Și cine știe?
Poate că telefonul cel mic și negru
va anunța și întoarcerea celor dragi…

Floare de colț

La margine de univers,
Un bob albastru răzvrătit,
Pătă al galaxiei mers,
Și greu a mai păcătuit.

Curând pe el au apărut,
Mândrie și mult egoism,
Omul frumos deveni slut,
Invidia făcând seism.

Iar lăcomia-a vrut un loc,
Mult mai presus de-al celorlalți,
Averi s-adune dar deloc
Să nu dea la surori și frați…

Și câte rele-s pe pământ,
De oameni toate s-au lipit.
Câți vor ceva curat și sfânt?
E adevărul clar trăit?

Lângă orașul blestemat,
Moartea pe cruce a primit,
Mântuitorul alungat,
Părea de Tatăl părăsit.

Ah, prea puțini au înțeles,
Câtă durere a purtat,
Cel ce trăit-a fără greș!
Păcatul lumii adunat,

Inima Lui curând a frânt.
Fără prieteni și popor…
Voința Tatălui Său sfânt –
Iertare să dea tuturor.

Nu pot nici moarte nici mormânt,
Să-L țină prea mult prizonier.
Voi stele, rătăcit Pământ,
Cel ce e Viața, suie-n cer!

Iubire, har nemăsurat,
Rege prea drept, Preot milos,
Porți Numele cel Minunat,
Domnul iubit, Isus Hristos!

Floare de colț

Săgeți otrăvite când vin peste ei,
Și pietre, noroi sau bice cu plumb,
O rugă se nalță prin norii cei grei,
Ce fața Regelui drag încă ascund.

Doar flori parfumate și lacrimi trimit,
Și-o masă întind pentru asupritor,
Curată iubire de la Cel slăvit,
Din cer au primit și-o împart tuturor.

O vorbă-nțeleaptă la timp poate face,
Minunea dorită prin gestul cel mic,
Furtuna, da, se transformă în pace,
Cel agresiv devine bunul amic.

Floare de colț

Din clipa-n care razele de soare,
Se odihneau pe mica vietate,
Și-apoi cu mama sa crescu mai mare,
De-atunci tot învăță fidelitate.

Se transformă în cal frumos pe dealuri,
Dar și supus la muncă și povară,
Războiul l-a răpit și cu-ale sale vaiuri,
Lăsă în urmă inimă amară.

Pe rând s-au stins sub gloanțe nemiloase
Noii stăpâni ce multă bunătate,
I-au arătat în clipe dureroase.
Sta singur între cele două-armate,

Rănit și între sârme încurcate
Nicio mișcare nu mai putea face.
Dar doi soldați au arătat ce poate,
Ce face mila, cum păstrezi o pace.

A fost salvat și inima miloasă,
La un spital l-a dus cu grav răniții.
El aștepta pe doamna cea cu coasă,
Prin glontele – trist capăt suferinței.

Chemare tainică de zburătoare,
Făcu pe cal și oameni să tresară,
Stăpânul lui cel tânăr este oare,
Cel ce-i mânase pașii prima oară?

Un brav soldat legat la ochi, deodată
Se-apropie de locul cu pricina,
Opri din drum sentința sumbră dată,
Chemându-și calul ca demult cu cina.

S-au regăsit, războiul se sfârșise,
Și vindecați spre casă se-ndreptară,
La pas, încet clădind frumoase vise,
Îmbrățișând părinți în ceas de seară.

Floare de colț

Pe Marea lumii, Terra în furtună,
O barcă se luptă cu multe valuri,
E întuneric, plouă mult și tună,
Departe sunt de casă și de maluri…

Să scoatem apa – se aude-n noapte,
Adulter și minciună și hoție,
Să nu mai dăm prilej la mulți de șoapte,
Și să trăim credința sfântă, vie!

Mândrie, egoism și lăcomie,
Iubirea de onoruri și renume,
Să le-alungăm afară să nu fie,
Obstacole pentru cei mulți din lume.

Indiferența, apatia, somnul,
Și nelucrarea spirituală, iată,
Să le-aruncăm cât mai departe, Domnul
Vrea o biserică neîntinată!

Floare de colț

S-a aplecat să modeleze omul,
A căutat perechea în Grădină,
Și acuzat că El a fost de vină,
Doar El făcuse șarpele și pomul…

Veni în lumea ce în lungi milenii,
Se adâncise în păcate grele,
Lăsă haina de slavă printre stele,
Și corp uman purtă în trei decenii.

Orice cuvânt și faptă totdeauna,
Au fost supuse Tatălui în rugă,
Voință, gând, ca o umilă slugă,
Putere sfântă El cerând întruna.

În atmosfera plină de păcate,
Contaminată de prea multă ură,
Insulte, umiliri, Isus îndură,
Doar El iubind să ne salveze poate.

Și după viața grea, crud încercată,
Rușinea, umilința cea mai mare,
Crucea – moartea profund înjositoare,
Ca noi să ducem traiul fără pată.

Floare de colț

Cum ai păstrat în minte-nvățătura,
Ce zi de zi doar mama ți-a sădit
În doisprezece ani, teama și ura
De ce e rău, nedrept sau murdărit?

Cum ai lăsat onoruri, tron, renume,
Palatul cu mult lux și străluciri,
Academia din Egipt și-un nume,
Și ani de muncă grei de pregătiri?

Cum ai primit apoi umil la turmă,
În haine aspre să devii păstor,
Până ce-n suflet n-a rămas vreo urmă
De eu independent și-amăgitor?

Cum au trecut zeci ani de așteptare,
Până când visul tău s-a împlinit,
Eliberând poporul ai trecut prin mare,
Și slava Lui pe munte ai zărit?

Cum ai primit pe pietre Legea sfântă,
Iar Sanctuarul cum de l-ai clădit?
Și mielul jertfei, șarpele de-aramă,
Știai pe Cine au închipuit?

Cum ai avut îndelungă răbdare,
Alți patruzeci de ani rătăcitori,
Dar ai căzut, mulțimea cârtitoare,
Te-a provocat și-a trebuit să mori?

Din somnul morții dulcea înviere
Cum ai simțit și-n cer cum ai ajuns?
Văzând pe Fiul omului cum piere,
Tu și Ilie ați găsit răspuns?

Floare de colț