Intercer – Poezii si editoriale

Elegia Durerii

Peste-a negurilor vremuri, de atent stai şi priveşti
De când creat a fost omul, o clipă de te gândeşti,
Cum de la căderea sa, după-a lui mare-ncumetare
Izgonit a fost din Rai pentru actul de neascultare,
Au urmat, împrejurări triste, rod al faptelor fireşti!

După-ai lor primi doi copii, ce viaţa le-a-ncununat
Şi-n urma făgăduinţei, din Eden când i-a alungat,
Domnul promiţându-le, că prin ei,… se va-mplini
Şi Sămânţa-o purta lupta, şi pe şarpe-l va zdrobi,
Ducând greul trudei munci, în sine s-au consolat.

Însă, peste-a lor durere, ce-o purtau în conştiinţe
Că au fost neascultători, de-ale Domnului cerinţe,
Într-o zi, a sosit vestea, cum că fratele mai mare,
Cain, l-a ucis pe Abel, cu gând rău, de răzbunare
Făr-a se gândi că fapta-i va avea mari consecinţe.

O! Pentru Adam şi Eva, noutatea a fost cumplită
Gândind cum făgăduinţa, mai putea a fi-mplinită?
Însă Domnul, din iubire,… le-a dat alt moştenitor,
Şi prin Set, ei prin credinţă-au tot sperat, în viitor
La ziua cea mai frumoasă, ziua mult prea fericită.

Şi-au trecut anii de-a randul, numărându-se o mie
Dar Sămânţa mult sperată, de-a le-aduce, bucurie,
Întârzia să apară, Singura, să ducă lupta cea mare
Cu vrăjmaşul, ce prin şarpe, i-a tras la neascultare
Pentru care atâtea vremuri, au sperat că o să vie.

Nu ştiau că au să treacă, veacuri încă vreo treizeci
Până când se va-mplini, planul cel născut din veci,
Până când Sămânţa Sfântă în persoana lui Hristos,
Fiu al Tatălui din ceruri, S-a-ntrupat Şi-a venit jos
S-aducă salvarea celor, prinşi ai morţii-n ziduri reci.

Taina ascunsă de veacuri, prin planul de Mântuire
Nu le-a fost desfăşurată, cum va avea, şi-mplinire,
Nu le-a fost spusă în detaliu, prin ale ei amănunte
Şi-a lăsat ca prin credinţă, să construiască o punte,
Între ei şi Creatorul, bucuroşi, de măreaţa izbăvire.

Cu gândul către salvare, şi sperând, greu au trudit,
Căci aproape zece veacuri, au dus blestemul rostit,
Printre spini, prin pălămidă, hrana să-şi agonisească
Şi-n sudoarea frunţii calde, să poată să recunoască
Cum pacatu-n dezvoltare pe pământ el s-a-nmulţit.

Dar roadele neascultării, şi-a spus însfârşit cuvântul
Că sub greaua apăsare, se va-ntoarce în pământul,
De unde-n dragoste luat, Dumnezeu i-a dat…fiinţă
Prin suflarea Sa de viaţă,… devenind cu conştiinţă,
Şi-a-nţeles după-amăgire, amărât, deznodământul.

Flavius Laurian Duverna
03 februarie 2011

Mărturisire

Dacă-n Providenţa Sfântă
Doamne bun, m-ai căutat,
Inima-mi nespus Îţi cântă
Imnuri scumpe, neînceta!

M-ai găsit ’n-al lumii hău
Şi m-ai scos spre fericire,
Să ma salvezi de cel rău
Ţi-ai dat viaţa, din iubire!

Să-mi arăţi că la Golgota
Sus pe crucea răstignirii,
Pentru mine-ai plătit nota
Prin actul sfânt al jertfirii!

Să pot Doamne a-nţelege
Că-n marea răscumpărare,
M-ai zmuls din fărădelege
În planul sfânt de salvare!

Şi mi-ai pus o ţintă-n faţă
Ca s-ajung, desăvârşirea,
Prin credinţa ce mă-nvaţă
C-a Ta-Ţi e, Neprihănirea!

Dacă-n Sfânta Providenţă
M-ai căutat, Doamne bun,
Te laud căci Tu clemenţă
Mi-ai dat şi în cânt o spun!

Flavius Laurian Duverna
01 februarie 2011

La țărm de mare, în noaptea-nstelată,

Pe plaja-ntinsă, netedă, pustie,

Un om ședea cu fruntea-ngândurată,

Privind ca-n vis a lumii măreție.

––––––––––

Nu știu înțelepții răspunsul corect,

Iar filozofii sceptici caută mereu,

Al vieții sens indescifrabil și secret,

Să ducă lupta vieții oricât ar fi de greu…

Zadarnic încerci să găsești adevărul,

Cercetând făpturi, vegetație și astre,

Întreabă-L pe El, Creatorul,

Și Cuvântul lăsat în mâinile noastre!

Nu criza economică-i problema,

În lumea aceasta frământată,

Ci credința în El sau nu, e dilema

Din grădina Eden prin veacuri purtată.

Născut din iubire, să ai fericirea,

Diamant minunat, de te lași șlefuit,

Trăind libertatea, poți avea nemurirea,

Căci pentru tine, Hristos a murit!

Și-acum că ai găsit răspunsul,

Tu, om, miracol al iubirii,

Împarte-n jurul tău frumosul

Incontestabil chip al fericirii!

Iubește și iartă și uită,

Ajută, ridică, imparte,

Seamană bucurie multă,

În cei de aici sau departe.

Acum înțelegi fericirea,

Iar viața-i un dar-unicat,

O flacără-ncălzind omenirea,

Alină dureri și-un suflet uscat.

–––––––––-

Stelele pornesc la culcare,

Căci zorii se-arată-n curând,

Marea e calmă-n mișcare,

Omul îngenunche plângând.

Floare de colț

Rugă de Mulţumire

Îţi mulţumesc, o, Doamne bun, în primul rând, că exist,
Şi-n urma binecuvântării, asupra omului, de pe pământ
Tu m-ai creat, dându-mi viaţa, prin voinţa-Ţi şi Cuvânt,
Iar în Hristos, mi-ai pus ‘nainte, modelul cel mai altruist,
Standardul cel mai înalt, ca prin credinţă, s-ajung sfânt!

În harul Tău nespus de mare, când ziua, a fost potrivită
Tu m-ai chemat din valul lumii, cu căile-i întortocheate,
M-ai scos din valea umbrei morţii, cu porţile întunecate
Şi-a mea privire-ai îndreptat spre Jertfa cea neprihănită,
Ce sus pe cruce la Golgota, Şi-a dovedit iubirea-n fapte!

Şi-ntr-adevăr, o Doamne bun, Tu grija Ţi-ai manifestat
Faţă de sufletu-mi înfrânt, sub cea mai grozavă-apăsare!
Atunci când dezolat eram, când mă gaseam în disperare,
Când nici-o şansă nu vedeam, asupra mea Te-ai aplecat
Şi-o rază caldă de speranţă mi-a strălucit, spre-nviorare!

Credinţa atunci, mi s-a-ntărit, că peste-oricâte, încercări
De-ar fi să trec în pătimire, de-asupra lor e-a Ta putere,
Ce controlând toate, dirijează, putând aduce mângâiere
Chiar şi în ultima speranţă, celui trecut prin strâmtorări,
Ca şi-o mireasmă alinătoare, turnată încet peste durere.

O, Doamne bun îţi mulţumesc, că-n clipe de deznădejde
Când orice plan se năruieşte ca un castel de cărţi de joc,
Ce l-ai purtat cu drag în suflet crezând ca va fi cu noroc,
Când totul e-un vis spre neant, şi altceva nu se-ntrevede
Atunci Tu intervii zicând: ,,Trecută-i proba, cea de foc!”

Şi cât de scumpă a fost ştirea, după-ncercarea survenită
Când cineva m-a căutat fără să ştiu, cu glasul întrebător:
– N-ai vrea ca să primeşti vestea, ca un susur mângâietor,
Ce viaţa ar putea să-ţi schimbe, într-o orientare diferită?
Şi-n dragoste, mi-ai dăruit, cel mai scump înger, păzitor!

El zi de zi, şi ceas de ceas, în viaţa-mi tristă, zbuciumată
M-a însoţit, m-a sprjinit, mi-a fost alături!… Cand cercări,
Asupra mea ele-au pornit, prin furtuni mari şi provocări,
M-a susţinut, în lupta dusă, mi-a dat curaj, şi nici-o dată
Nu m-a abandonat pe cale, în orice vremi, si-mprejurări.

De-aceea-Ţi mulţumesc, o, Doamne Sfânt, cu precădere,
Că una dintre datorii primordială, de-a arăta recunoştinţă,
Este, pentru purtarea de grijă, că-n mila-Ţi şi buna voinţă
Tu poţi veni-ntr-ajutorare cu-al Tău balsam peste durere,
La orice suflet ce Te strigă, cu lacrimi sincere-n credinţă!

Flavius Laurian Duverna
23 ianuarie 2011

Cu greu tarasc rucsacul plin de reguli,

Pe-al vietii drum inzapezit,

„Aceasta-i libertatea ce-am dorit?”

Ma-ntreb si ganditor stau la raspantii…

-„Opinia publica, Satana, Dumnezeu,

Cine-i stapanul vietii tale, spune?!”

Caci  drogul, bautura lasa urme…

-„Conducator in tot credeam ca-s EU!”

O mana calda ma ridica bland,

Ma duce la liman, rapid si confortabil,

Si-acel glas dulce e inconfundabil:

„Vino la Mine, om trudit, oricand!”

„De unde vin? Eu cine sunt? Ce vreau?”

Nu stiu defel, in umbra ma ascund,

Prin locuri tainice usor patrund,

Praf alb sau bani mai multi sa iau.

In jungla sau celebra evolutie,

Nu am gasit stramosi ca sa gandeasca,

Sa fie liberi in decizia fireasca,

La rau si stramb sa aiba o solutie.

„Nascut la Crucea de pe Golgota”,

Scrie-n certificatul meu cel nou.

In inima al dragostei ecou

Canta sublim:”Vecia e a ta!”.

Floare de colt

Izvor Etern de Viaţă!…

O, Doamne Sfânt, Izvor Etern de Viaţă şi lumină,
Miracol Nepătruns, de-a noastră minte mărginită,
Mister nedesluşit şi tainic, al cărei balanţă-nclină
Spre infinitul veşnic al puterii-n forţa cea Divină,
Aşa ai fost şi în etern vei fi în gloria nemărginită!

Fiinţă nepătrunsă-n planuri în opera Ta creatoare,
Tu-atunci când zici se face, şi numai prin Cuvânt
De porunceşti, îndată ia fiinţă inestimabila lucrare
Ce-n spaţiu şi în timp îşi reia locul prin grandoare,
Mărturisindu-Te ca Arhitect şi Creator Preasfant!

O, Tu, cel ce deţii misterul creării vieţii din neant,
Singurul Stăpân al veşniciei fără-nceput şi sfârşit,
Privind la-atotştiinţa Ta, îmi pare-un gând gigant
De a pătrunde în enigma, nucleului divin frapant,
Şi-a cugeta la Ea observ că spiritul, devine umilit!

În vasta-ntindere Universală a lumilor deja create,
În cosmosul cel triumfal, cu sori, şi cu sisteme vii,
Străbate forţa Ta supremă, prin legi clare aşezate,
Ca în veci să dăinuiască, pe principii, de dreptate,
Demonstrându-se-n cohorta, atâtor mii de galaxii!

O, Infinitate Maiestuoasă, sublimă şi Necunoscută
Ce în limbajul omenesc, nu e cuvântul de-ndestul,
De-a Te numi-n prerogative, pentru-a fi umplută
Măreţia şi puterea, ce strălucesc din opera făcută,
În faţa ei, mă văd un fir de colb care pluteşte nul!

Spiritul meu e-aşa de mic în încercarea de a tinde
Să afle cât mai mult, din minunile mari, creatoare,
Ce mă uimesc când meditez că nu le pot cuprinde
În frumuseţea lor desăvârşită ce veşnic se întinde
În Universul cel superb, plin de sfânta Ta lucrare!

O, Doamne Sfânt, Creator Desăvârşit al armoniei,
Ce-n Universul fără margini, Tu legile-ai orânduit!
Pentru fluida linişte-a măririi, ai lăsat zorii bucuriei
Să-Ţi cânte, în gloria eternă, pe plaiurile veşniciei,
Căci mare eşti prin preştiinţă în tot ce ai binevoit!

În faţa Ta, Nemărginită-Nţelepciune, mă proştern!
Micimea minţii mele, se pleacă-n scumpă adorare,
Îngenunchez, şi-n rugăciune, gândurile îmi aştern
Recunoscând că sunt făptura Ta şi-ai drept patern,
Asupra-mi, prin creaţie întâi, şi prin răscumpărare!

Flavius Laurian Duverna
19 ianuarie 2011

Pierduta in negura vremurilor,

fiinta umana priveste cu dor

splendorile cerurilor,

mainile si piciorele ii tremura,

gandurile o sperie,orizontul se naruie…

Oare cat de departe sunt portile Edenului?…

Fructele neascultarii

ii  amaresc viata,

urletele lupilor si leilor

ii  tulbura existenta,

spinii ii inteapa mainile,

pietrele ii ranesc picioarele,

viata este atat de nesigura…

Cata nevoie avea acum de linistea Edenului…

Robit de greutatea pacatului,

subjugat de furia oarba a patimilor,

omul cade tot mai des

in tarana pamantului,

lutul si fiinta umana scriu zilnic

o alta  pagina tragica…

Plecat in umilinta si neputinta,

omul cade deseori in amara sclavie,

dar cerul erupe de atata iubire

si cu voce de tunet striga:

“Ridica-te esti un om liber!”

Il vad privind iarasi cerul,

il zaresc admirand orizontul,

dar privirea i se opreste obosita si cuminte

la cruce…

Acolo a trebuit ca Mielul lui Dumnezeu

sa moara,

doar sangele Sau putea curati pamantul

de blestem si de boala,

universul intreg plangea de durere

in timp ce Isus,

cu palmele Sale ,strapunse pe cruce,

ne schimba viitorul…

Spre dimineata,

inainte ca zorii zilei sa inunde spatiul,

Fiul lui Dumnezeu a fost chemat afara,

nu putea mormantul sa-l tina prizonier

pe singurul Creator de viata si speranta…

Atunci Dumnezeul cerurilor,

intr-o mare risipa de iubire,

a condamnat omenirea la fericire…

S-au deschis larg portile mormantului,

s-au miscat in balamale lor

portile Paradisului,

iar Fiul luminii a intins un pod de iubire

pentru ca oricine crede sa vina,

acolo unde poate gasi nemurire

si fericire…

Astazi ,Isus Domnul,

intinde tuturor o mana de iubire,

alaturi si impreuna cu El

vom putea incepe  sa traim

o viata plina de lumina.

Din ceruri,

intr-o nedescrisa glorie,

revine pe nori Regele regilor…

Cei mantuiti privesc cu bucurie cerurile!

Viata de pe planeta albastra

va deveni  in curand

o simpla fila de istorie antica…

Gabriel Neagu
20 01 11.

Miracolul Eternităţii

În timpul vieţii lui Adam, cum şi-a soţiei sale, Eva,
Stau sub semnu-unui miracol ca ei nu care cumva,
Să n-asculte de porunca, ce-atesta-acel pom oprit
Ne-având voie să mănânce, căci astfel, ar fi murit,
Şi-atunci s-ar fi-adeverit, miracolul spus în ,,ceva.”

Şi acest ,,ceva” de-ndată, după marea neascultare
A-nceput să-şi trâmbiţeze, prin fapte-acoperitoare,
Existenţa de ,,comando”, în firea lor transformată
Demonstrând c-acel miracol, a stopat viaţa creată,
Producând, o genune între ei şi Puterea creatoare.

Amândoi, Adam şi Eva, prin creare aveau puterea
Să reziste oricărei ispite, dacă îşi impuneau vrerea,
Nici o forţă din afară, n-ar fi putut să-i constrăngă,
Chiar nici o ispită cruntă, n-ar fi putut să-i înfrângă
Să le producă-o spărtură spre-a le-aduce desfierea.

Libertatea lor completă sta sub forma de-ascultare
Ca şi factor categoric, sfânt principiu-n consacrare,
Ce-aducea prin respectare făgăduinţa vieţii eterne,
Căci testul era trecut şi nimic nu-i mai putea cerne
Din starea cea dobândită, vrednici prin examinare.

Atunci soarta omenirii, lumii noi, ce-a fost create
Altfel s-ar fi derulat, cu dreptul, deja în eternitate,
Şi-n familia Universală, sub protecţia lui Dumnezeu
Şi-ar fi-ndeplinit menirea, ţintind sus spre apogeu,
Spre gloria Creatorului, din care şi-au viaţa, toate.

Şi-n atmosfera sublimă, cu centru-n Edenul sfânt
Când familia se înmulţea, alte Edenuri pe pământ,
Ar fi fost întemeiate, spre-a demonstra-n Univers
Că Domnul poartă o grijă, de al omului bun mers,
Spre-ai fi viaţa fericită, înălţându-şi vocea-n cânt.

Flavius Laurian Duverna
13 ianuarie 2011

Cântarea Mielului

(Cuprinde Ap. 14. 2-3; 15.3-4)

Din ceruri sus, se-aude vuiet
Ca de-ape mari, învolburate,
Şi mai puternic, ca un tunet,
Reverberând, el tot străbate.

E freamăt de-o nouă cântare
Ce nimeni, n-o poate învăţa,
Doar cei din marea încercare
De-acum în veci, o vor-nălţa.

Pe muntele ce sfânt,… Sion
Vor fi cu-Acel, ce i-a salvat
Rascumpăraţii-n ceresc ton
Cântând un imn, de neuitat.

Pe marea de foc şi de sticlă
Din alăutele lui Dumnezeu,
Îl vor cânta, ştiind să-l zică
E imnul lor, din ceasul greu.

Este cântarea ce-a pus capăt
La confruntarea, în biruinţă,
Şi bucuria-i mare-n freamăt
Că sunt scăpaţi de suferinţă.

E-acea cântare, a lui Moise,
Cântarea scumpă a Mielului,
Şi-acei ce-n chinuri suferise
Dau gloria toată, Domnului:

,,O! Mari lucrări şi minunate!
Doamne Dumnezeu şi drepte,
Sunt ale Tale căi, adevărate,
Din veşnicii ieşite, înţelepte!’’

,,Că Tu eşti Cel Atotputernic,
Peste Neamuri toate Împărat,
Şi orice om, în chip cucernic
Genunchiul, şi-l va fi plecat!’’

,,Cine nu se va teme Doamne,
Stând în prezenţa slavei Tale?
Nimeni, nu poate să întoarne
Poporul Tău de pe-a Ta cale!’’

,,Cine nu va slăvi Numele Tău,
Prin judecăţile cele împlinite?
Căci le-ai turnat peste cel rău
Prin răsplătiri mari şi-ndoite!’’

,,Că numai Tu, unic eşti Sfânt
O! pentru c-astfel ai judecat,
Şi Ţi-ai păstrat prin legământ
Pe-al Tău popor răscumpărat!’’

,,Mulţimi de neamuri vor veni
’Naintea Ta, să Ţi se închine,
Care într-un glas vor pomeni
Gloria-n veci, ce-Ţi aparţine!’’

,,Prin judecăţile mari, arătate,
O! dreptatea Ţi-ai descoperit,
Ca pulsul Alfei vieţii-n toate,
Să bată, în planu-Ţi împlinit!’’

Flavius Laurian Duverna
11 ianuarie 2011

Prin coridor de cer si stele,

Te-astept,  Isuse, in curand,

Sa stergi lacrimile mele,

Si ale lumii-ntregi plangand.

Te vad pe paturi de spitale,

Sau la mormant indurerat,

In pasul de batran , agale,

Atat de trist si-nsingurat.

Si dupa usa zabrelita,

Te-am regasit fara speranta,

In odaita neincalzita

Unde plansul si foamea n-au vacanta.

Te caut, Doamne, printre tineri

Ce vor sa fuga-n vise false,

Placeri, alcool, tigari de numeri-

Bilant de pierderi uriase.

In omul ce se poarta groaznic,

Si-n cel cu un limbaj murdar,

Gasit-ai strigatul cel tainic,

Dupa un ultim strop de har.

Isuse, vino si-mpreuna

Sa preschimbam lacrimi in stele,

Aceste chipuri cand se-aduna,

Pe Tine sa Te vad in ele!

Floare de colt