Intercer – Poezii si editoriale

Universul este mic,

Când imaginaţia-i plină,

Călător prin întuneric,

Te îndrepţi către lumină.

Din pruncie tatăl tău,

Te-a-nvăţat cum se cuvine,

Să ocoleşti tot ce-i rău,

Şi în jur să faci doar bine.

Ochii negri din cărbune,

Are omul de zăpadă,

Alb veşmântul. Mândru spune:

„Vin copiii să mă vadă!”

Două taberi se făcură

Oamenii, şi cu grăbire,

Pe un steag au neagra ură,

Pe-altul e blânda iubire.

O urâtă trăsătură,

E invidia, căci doar fiere

Poartă-n gândul ei mereu.

De spus o apreciere, este greu.

Ne-ntrebăm şi noi ce are,

Zâmbet, cântec nu mai ştie.

Încruntata supărare,

Vrem s-o facem bucurie.

Medic bun, are balsam,

Cu rapidă vindecare,

Căci e-atât de blând şi calm,

Uiţi de orice frământare.

Cald mai e în toiul verii,

Ai uitat cum este gerul,

„Rece”-până-n faptul serii,

Ţi-o repetă frigiderul.

Chiar de-i fără de pereche,

Dimineaţa când e rouă,

Călduroasă, dar e veche,

Trebuie o haină nouă!

Drumu-i lung şi-o să te poarte,

Şi prin soare mult, prin ceaţă…

Teamă să nu ai de moarte,

Fii demn, ai o ţintă-n viaţă!

Străluceşte-nfumurată,

Veşnic merge la paradă.

Simplă, demnă, neînfricată,

Pe-altul vrea mai sus să vadă.

Mândria şi umilinţa,

Le-ntâlneşti ades’ în cale,

Fără să-ţi dai greu silinţa,

Pretind mâna voiei tale.

Acru-i gustul de lămâie,

Ce bunica îl aduce

În pahar cu multă miere,

Pentru nepoţica dulce.

În vorbire totdeauna,

Fii curat, cinstit şi clar,

Alungă pe veci minciuna,

Păstrând adevărul doar!

Floare de colţ

Evanghelia Mântuitoare

Lucrarea sfântă, de vestire
A Evangheliei mântuitoare,
Doamne-ai făcut-o-n iubire
Pentru toţi cei în disperare.

Căci nu cei sănătoşi ai spus
De doctor ei…au trebuinţă,
Ci suferinzii, în dor nespus
Ce o primeau prin credinţă

La toţi, Tu dat-ai vindecare
Ce Te rugau, să-Ţi fie milă,
Să poată merge pe picioare
Să vadă…a soarelui lumină.

S-audă-un sunet al vorbirii,
Să se deslege limba-n gură,
Şi binefacerile…tămăduirii,
Le-ai împărţit fără măsură!

De dimineaţa şi până seara
Aşteptau mulţi, cei necăjiţi,
Care cu greu purtau povara
De dureri mari, în suferinţi.

Cand le-ai vorbit de înviere
Să creadă că venit e ceasul,
Credinţa lor prin mângâiere
S-a întărit, ascultând glasul.

La toţi ai ascultat chemarea
Atunci când ei Te-au invitat,
Şi de pierdut-au şi suflarea
Cei scumpi ai lor, au înviat!

Căci pe durerile prea multe
Tu-ai presărat dragi bucurii,
C-amestecate, să le-asculte
Cu cei întorşi printre cei vii.

Flavius Laurian Duverna
18 februarie 2011

Doar o grămadă de moloz,

Sunt ani de vise şi de muncă,

Şi doar un praf ce se aruncă,

E-un şir întreg de amintiri.

Din ochi şiroaie nu se-opresc,

Mi-e inima izvor de jale,

Când rătăcesc ‘n-a morţii vale,

Pericole apar firesc.

Vecini, prieteni sau turişti,

Se spulberă într-o clipită,

Belşug de viaţă risipită,

Şi-atât de mulţi îngeri prea trişti…

O, vino, Doamne, mai curând,

Durerea să opreşti, suspinul,

Amar din suflet şi veninul,

Să luminezi viaţă şi gând!

O nouă zi apare-ncet,

Ce tristă-i şi înnegurată,

Parc-a murit speranţa toată,

Iar stelele se-ascund pe rând.

Pământ e totul, efemer,

Trupuri şi-obiecte sfărâmate,

Materie, sânge-amestecate,

Destin de aur sau mizer.

O jucărie şi un ceas,

Stau prăfuite şi distruse,

Lângă fiinţele răpuse,

De vălul morţii ce s-a tras.

„E prea târziu de-ntors acas’!”

Traseul vieţii se închide,

Pe mulţi neantul îi cuprinde.

Isus îţi zice:”Nu te las!”

Mai ai o şansă să refaci,

A vieţii tale melodie,

Lasă-L pe El ca să o scrie,

Cu Domnul semenii să-mpaci!

Floare de colţ

Speranţa vie

Doamne, am speranţa vie
C-atunci când iar vei veni,
Sa-Ţi ei poporu-n veşnicie
Pe albul nor, Te-oi întâlni!

Cu îngerii sfinţi, împreună
Spre ceruri…să călătoresc,
Şi-n dorul ce mă încunună
În bucurii, să Te-nsoţesc!

Să fiu nedesparţit de Tine,
Şi-n orice pas, şi orişiunde,
S-aud cuvintele-Ţi divine
În note sfinte şi profunde,

Rostite-n muzica cerească,
Prin cea mai dulce melodie,
Care urechea omenească,
N-a auzit-o… nici n-o ştie.

Şi să înţeleg că lângă Tine
Vor fi-acele sfinte-mpliniri,
Proiecte, ce vor fi depline
Prin cercetări, şi-nfăptuiri.

C-orice dorinţe sunt atinse
Oricât de-nalte în aspiraţii,
O, şi-n spaţiile necuprinse,
Să simt eternele-i pulsaţii!

Şi-n anii dulci, ai veşniciei
Să pot împărtăşi prin Tine,
Speranţa dulce-a bucuriei
Sădită de-apururi în mine!

Să cânt, slăvind neîncetat
Cuprins de marea fericire,
Că-n Universul ce-ai creat
Domneşte, veşnica Iubire!

Flavius Laurian Duverna
15 februarie 2011

Cum să nu Te laud?…

Cum să nu Te laud Doamne pentru iubirea Ta mare
Ce la Golgota pe cruce, ne-a fost ca preţ de salvare?
Ea din valea umbrei morţii, ne-a adus iaraşi la viaţă,
Şi din somnu-n letargie ne-a trezit şi scos din ceaţă,
Scut ne-a spus ca Ea ne este şi Stâncă ocrotitoare!

O iubire atât de enormă, plină, până la actul jertfirii
Pentru-o lume ce-a pierdut, darul sfânt al nemuririi,
Prin a ei neascultare, de porunca, dată ei în paradis
De a nu mânca din pomul, ce i-a fost strict interzis,
Numai Dragostea cea scumpă, sta-n puterea oferirii.

Cum să nu Te laud Doamne pentru jertfa preţioasă
Care-n drumul spre Calvar, sub durerea nemiloasă,
Purtând coroana de spini, pe fruntea-Ţi neprihănită
Ai căzut sub greaua cruce cu fruntea de spini rănită,
Sub sentinţa lui Pilat, amăgit, de mulţimea furioasă?

Şi-ai urcat, drumul Golgotei, de puteri fiind istovit
Călcând singur teascul morţii, de toţi fiind, părăsit,
Ca să poţi fi Salvatorul, unei lumi ce-a fost strivită
De vrăjmaşul samavolnic, după ce-a fost împărţită
Oştirea cea îngerească când chiar ceru-a fost golit.

Cum să nu Te laud Doamne, pentru imensa durere
Când supus şi fără murmur, ca un miel dus la tăiere
Ai urcat cu crucea în spate, dealul Golgotei, sfârşit,
De puteri, prin maltratări, dela cei dragi ce-ai iubit,
Ca un susur, lin si dulce, suportând totu-n tăcere?

Pentra-a aduce la-mplinire Planul de Răscumpărare
Te-ai supus, fiind răstignit, fără pic de murmurare,
Ba mai mult, Tu Te-ai rugat, la Tatăl pentru-i ierta
Pe duşmanii ucigători, acceptându-Ţi paşnic soarta
S-aduci pacea Universală, şi vremi noi, de-nviorare.

Flavius Laurian Duverna
16 ianuarie 2011

Covor de vise şi proiecte,

Aţi aşternut pân la altar,

Petale albe să vă-ndrepte,

Spre al unirii dulce dar.

În fiecare pas uşor,

Un vis sublim de fericire,

E primul vostru liber zbor,

Din cuibul cald de ocrotire.

Să mergeţi doar pe-aceeaşi cale,

De-un singur dor înflăcăraţi,

Având purtările regale,

Din cei duşmani să faceţi fraţi.

Voi v-aţi oprit l-aceeaşi floare,

Cu un parfum îmbătător,

Gingaşă şi încântătoare,

Alină dorul tuturor.

E totul alb, imaculat,

O poartă-a vieţii se deschide,

Tărâmul nou, neaşteptat,

Un mozaic de griji cuprinde.

Aceeaşi mână fermă, fină,

Ce vă conduce iubitor,

Sorbite file de lumină,

Vă sunt sigur Însoţitor.

Steaua din Iacov străluceşte,

Pe drumul prin necunoscut,

Oriunde duceţi Bună Veste,

Şi semănaţi cu-Isus mai mult!

Lumină, pace, bucurie,

Şi mii de binecuvântări,

Far strălucind, viaţa vă fie,

Pân va veni Isus în zări!

Amin!

Floare de colţ

Doamne, când vei reveni…

Doamne, când vei reveni pe nori aşa dupa cum e scris
În Scriptură, cartea sfântă, după cum şi-nsu-Ţi, ai zis,
Se va-mplini marea dorinţă ce prin veacuri ea străbate
Pân-la ziua cea mai scumpă, când vor fi în veci salvate
Sufletele ce-au sperat, aşteptând viaţa cea din Paradis.

Au trecut mulţimi de veacuri, şi-au înscris în al lor crug
O! lacrimi mii, prin suferinţe, de-al păcatului greu jug,
Ce prin moarte, pân-la urmă a cuprins mulţimi de vieţi
Pierzând prin îmbătrânire, misterul, al veşnicei tinereţi
Cum se pierde, pe îndelete, raza aprinsă-a oricărui rug.

Au rămas neşterse-n veacuri, dulcile, sfinte făgăduinţi
Că păcatul n-o domni, în etern, împlinind a lui dorinţi,
Şi că va fi-un timp de probă, ca lumile-n spaţii astrale
Să poată viziona, meditând c-a fost cea mai bună cale,
Cea aleasă; răul spre-a se dezvolta cu-ale sale suferinţi.

Şi-astfel, peste toate Doamne, un plan a predominat,
Planul cel de mântuire, care-n cer fusese-n calcul luat,
Plan, ce la-mplinirea vremii, când ceasu-a bătut în cer
În fiinţă a fost pus, şi-ai venit, să-l înfrunţi pe Lucifer,
Cel ce se credea monarhul, lumii întregi, ca şi-mpărat.

Şi-ai învins, purtându-Ţi crucea, pe al drumului Calvar
Când mergeai, la răstignire, spre cel mai crâncen altar,
Şi-având capu-n semn de Rege, cu coroana-mpodobit
Faţa-o brăzdau dâri de sânge, dela spini aspri-mboldit,
Din cununa împletită, ce pe frunte, o apăsau iar şi iar.

Astfel, după drama răstignirii, sus pe muntele Golgota
Ca oricărui muritor, înspre seară, au găsit repede grota
Unui mormânt nou săpat în stâncă, unde ai fost aşezat
După ce-n miresme scumpe, trupul tot Ţi-a fost spălat,
Învelit, în giulgiu şi un ştergar, reprezentau toată dota!

Era, în acel timp de durere, cea mai mare recunoştinţă
Din partea sufletelor care, demonstrau c-a lor credinţă
Astfel era-ntemeiată pe cuvântul, că ai fost acel Mesia,
Cel trimis de Dumnezeu, cum spunea-n cărţi, profeţia,
Că-n lucrarea de salvare, ca un Miel, vei veni în umilinţă.

Şi-astfel… într-a treia zi, învierea, la glasul Tatălui Sfânt
S-a produs cutremurând locul unde stăteai în mormânt,
Căci el nu Te-a mai putut ţine, fiindcă-n cruce, biruinţa
Dobândită prin jertfire, la Golgota, a-mplinit făgăduinţa
Sămânţei edenice, când blestem a venit peste pământ.

Timp de douăzeci de veacuri, în cercări de multe feluri
Toţi ce-au vrut ca să-Ţi urmeze punându-şi înalte ţeluri,
De-a urca trepte în cunoştinţe… s-ajungă desăvârşirea
Au gândit, c-ai să vii Doamne, ca să le-aduci nemurirea,
Dar în ordinea divină, orologiul, n-a bătut încă în ceruri.

Timpul revenirii Tale, Doamne, numai Tatăl ceresc ştie
Însă semnele venirii, se văd multe, în stările de-anarhie,
Prin dezastre mari şi crize, cu pierderi de vieţi omeneşti
Care pe plan social, declanşează…deprimările sufleteşti
Dovadă că nu-i departe, şi el, cu paşi repezi se apropie.

Flavius Laurian Duverna
12 februarie 2011

Cartierul pleoapele-și închide,

Doar vântul mai colindă singur,

Uitate-s zilele toride,

Departe e al florii mugur.

Creștinul plânge în tăcere,

În rugăciune lângă pat,

El Duhul Sfânt imploră. Cere

Putere, sfat neîncetat.

Înconjurat de răutate,

De viclenie, egoism,

Faptele sale nepătate,

Răsar din sincer altruism.

Mereu, mereu avertizează,

Că Domnul vine în curând,

Veghind, având atenția trează,

Spre Apa Vieții alergând.

El dornic cercetează cerul,

Să vadă norul alb promis,

Compară zilnic caracterul,

Cu-al Salvatorului trimis.

El speră, cântă, ades plânge,

Pentru puțini salvați deplin,

Recolta cerului prin sânge,

Oprește-al răului venin.

Har lângă har, zi după zi,

Orișice suflet e chemat,

Iubirea Domnului a fi,

În adevărul minunat.

Floare de colț

Când la Mama, mă gândesc

Când la Mama, mă gândesc
De-aş fi oricât, de departe,
Mă prinde dorul, cel firesc
Căci din fiinţa ei sunt parte,
Şi tot mai mult o preţuiesc!

Aş vrea s-o am lângă mine
Să-i simt dragostea duioasă,
Când prin lacrimi, la oricine
Spune, că-s străin de casă,
Ducând-mi doru-n suspine.

Şi-ori şi unde-aş fi, în viaţă
Despre mama…de vorbesc,
Sfatul scump şi-a ei povaţă
Cu dragoste-mi reamintesc,
Şi parcă-o am, chiar în faţă.

Chipu-i drag, şi-a ei făptură
Îmi revine în contemplarea,
Cand pe seară, în bătătură,
Strânşi ne cerceta purtarea
Privindu-ne ochi cu căldură.

Şi-astfel treceam la odihnă
După ce-n grija sa scumpă,
Putea s-aibă complet tihnă
Că suntem fără vreo culpă,
Dorind, să n-avem netihnă.

Şi tot mai mult o preţuiesc
Căci din fiinţa ei sunt parte!
Când la mama mă gândesc
De-aş fi oricât, de departe,
Mă prinde dorul, cel firesc!

Flavius Laurian Duverna
09 februarie 2011

Flori de gheaţă-n suflet tremurând,

S-au topit când Te-au văzut pe Tine,

Şi îndată-ntunecatul gând,

Dispăru înlocuit de bine.

Ai venit ca să aduci căldura,

Şi lumina, pacea, bucuria,

Ai înviorat toată făptura,

Înnoită-n inimă-i tăria.

Nepăsarea şi indiferenţa,

Le-ai gonit degrabă categoric,

Dragostea în tot este esenţa,

E noul sistem valoric.

Mai apoi iertarea-ngăduinţa,

Împărţite lesne orişicui,

Mână-n mână merg cu biruinţa,

E formula vieţii, legea cerului.

Flori de gheaţă de răsar pe cale,

Suflete de piatră de-ntâlneşti,

Cu grijă în mâinile Sale,

Aşează-le, pot fi vase cereşti!

Flori de gheaţă albe, lucitoare,

Soarele iubirii le-a gonit,

Lacrimi de preasfântă adorare,

Stropi de aur ele-au devenit.

Floare de colt