Două Turturele
Sub streaşina căsuţei mele
Cu mult elan şi sârguinţă,
Început-au două turturele
Ca să-şi zidească locuinţă.
Şi vreascuri mici şi surcele
În câteva zile-au tot cărat,
Şi-au reuşit fâcand din ele
Un cuib şi-n el s-au aşezat.
Şi-a fost aşa o vreme bună
Şi în orice zi de dimineaţă,
Cântau în triluri, împreună
Când se deşteptau la viaţă.
Şi-L lăudau pe Dumnezeu
Cu-aceleaşi imnuri-nălţate,
Ce răsunau cântând mereu
Pe note-n practică-nvăţate.
Şi-aşa, zilele se scurgeau
Şi mulţumite în cuibul lor,
Prin voie bună-şi aşteptau
Raspunderi mari, în viitor.
Ele aşteptau ca-n bucurie
Familia să-şi întregească,
Cu puiii, care-aveau să fie
A lor menire, părintească.
Şi-astfel, venit-au puişorii
Prea mititei, şi dezbrăcaţi,
Iar mama-nvelit-a feciorii
Cu fulgi ei moi şi răsfiraţi.
Stând sub caldul aşternut,
Vegheaţi cu mare-ngrijire,
Ei zi de zi, au tot crescut
Până la vârsta de-mplinire.
Dar când ei s-au îmbrăcat
Cu haine de fulgi fumurii,
Părinţii cuibul le-au lăsat
Să fie-al celor…doi copii.
Li l-a dat astfel în primire
Spre-al îngriji şi-a fi curat,
Ca fiind locul de-odihnire
Cămin unde aveau de stat.
În grijă zilnic, le-aduceau
În guşuliţe, a lor mâncare,
Cu grăuncioare îi hrăneau
Cu drag la rând pe fiecare.
Cu pliscurile lor deschise
Când îşi revedeau părinţii,
Stăteau cu-aripile întinse
Aşteptând în cioc grăunţii.
Şi-aceasta, până într-o zi
Când hrana lor s-a sistat,
Stăteau părinţii, vis-a-vis
Într-un alt pom, apropiat.
De-acolo le spuneau ceva
Iar ei priveau trişti, uluiţi,
Să nu piardă, care cumva
Din tot ce sunt…povăţuiţi.
Au înţeles că e la termen,
Vremea l-era hotărâtoare,
Sosise timpul de examen,
Venise ceasul…să zboare.
Şi iată primul îndrăzneşte
Timid la margine s-apară,
Şi-aripile-şi tot pregăteşte
Să-ncerce golul…de afară.
Bătând din ele, dar pe loc,
Toate puterile îşi verifică,
Şi luând startul din mijloc,
Se-arucă-n aer, fără frică.
Traseul până la crenguţa
Din pomişorul, apropiat,
A fost o clipă, şi măicuţa
L-a încurajat şi mângâiat.
Şi iat-al doilea, se-aruncă
În spaţiul care-i desparte,
Lângă părinţi ca s-ajungă
Să afle iubirea ce-mparte.
Doamne, cât s-au pregătit
Să îşi primească puişorii!
Şi cu răbdare le-au servit
Din cioculeţe, grăunciorii.
Apoi încet, s-au depărtat
Supunându-i la încercare,
Şi-n acea zi ele-au cântat
Că reuşita, le-a fost mare.
Şi dintre pui unu-ndrăzneţ
Şi-a-ncercat iarăşi puterea,
Şi fiind probabil mai isteţ
Zburând şi-a văzut vrerea.
Faptul zburării, a marcat
Între-amandoi o separare,
Căci celălalt n-a încercat
Încă odată să mai zboare.
Aşa, rămas-au despărţiţi
Toată ziua până-n seară,
Urmăriţi de-ai lor părinţi
Care-n jurul lor zburară.
Şi nici seara spre-asfinţit
Când ceasul e să se culce,
Ei amândoi, nu s-au unit
Pentru liniştea cea dulce.
Şi-au ales câte-un locsor
Între frunziş pe crenguţe,
Şi-au adormit în pomişor
Cu gândurile…la grăunţe.
În zori de zi de dimineaţă
Părinţii lor, i-au deşteptat,
Şi pe crenguţa, faţă-n faţă
Spre cuibuşor, i-au aşezat.
Stăteau micuţii, amândoi,
Cât mai aproape, fericiţi,
Şi aşteptau îndrumări noi
De la scumpii lor părinţi.
Şi le-au dat câte-o gustare
După odihna peste noapte,
Iar ei bătând din aripioare
– Fiu! Fiu! ziceau în şoapte.
Părinţii lor le răspundeau
Tot gurluind…pe lângă ei,
Ultimele sfaturi le dădeau
Căci vor rămâne singurei.
Şi-n adevăr, spre înserare
Au dispărut în pomii verzi,
Şi numai glasul în cântare
Tot stăruia, dinspre livezi.
Era, acelaşi cântec, mereu
Şi el venea cu mulţumirea,
Dând laudă lui Dumnezeu
Că şi-au împlinit menirea.
Flavius Laurian Duverna
