De Neam, din Dumnezeu
Suntem de neam din Dumnezeu, unicul Tată Creator,
Şi de pământul ne e sursa, suflarea-I veşnicul izvor;
Ţărâna luată din pământ, prin forţa Sa cea creatoare,
S-a întruchipat într-o fiinţă, cu Sfânta Sa asemănare.
Şi-am fost creaţi cu-nţelepciune, şi daruri şi capacităţi
De la început au fost plantate, mai sus de orice vietăţi,
Cu conştiinţă şi cu minte, pentru-a înţelege şi pricepe
Puterea dragostei prea sfântă, ce de la El, întâi începe.
De-ar fi ramas Adam şi Eva, în graţia lui Dumnezeu,
Ei ar fi fost în permanenţă, sub binecuvântări mereu!
Dar libertatea cea supremă, ce acordată lor le-a fost
Le-a inspirat încredere, ca-şi poate duce-al vieţii rost.
Şi neglijând nevoia acută, de dependenţa cea divină,
Când liberi şi nestingheriţi, prin a Edenului grădină,
Ei îngrijeau de pomi şi flori în gingăşia cea mai mare
Aveau sa cadă rând pe rând, în fapta de neascultare.
De sfătuiri, nu au ţinut seama, ca-n lucrul de peste zi
Mereu ei să fie împreună, deloc spre-a nu se despărţi;
Astfel, fuseseră avertizaţi, prin îngerii lui Dumnezeu,
De Lucifer să se ferească, spre-al întâlni instantaneu.
Şi când odată în lucrul său, Eva puţin s-a îndepărtat
De soţul său care îngrijea, la bolţi de viţă concentrat,
Neîntârziat a prins momentul, şi Lucifer s-a deghizat
În şarpele cel zburător, în pom pe crengi, hipnotizat.
Când Eva l-a vazut în pomul, cari pentru ei era oprit
Şi între crengile cu fructe, că se plimba nestingherit,
Şi când cu glasul său omenesc, i-a vorbit curtenitor
A fost cuprinsă de mirare: Cum? Şarpele e vorbitor?
Atunci, el pe loc i-a declarat că pomu-acela rezervat
Conţine taine-n fructul său, care se află fiind mâncat,
El a mâncat, şi ca dovadă, acum poate să vorbească
Pronunţând corect cuvinte, în limba cea omenească.
Şi angajându-se în vorbire, cu ton de muzică în voce
A căutat ca să-i inspire, că înţelepciunea sa precoce,
Poate să ia de-acum decizii, să hotărască în probleme
Care apar în mersul vieţii, fără restricţii de-a se teme.
Şi, continuând ca să-i aducă, cu multă generozitate,
Mulţimi de laude subtile, pentru plăcuta graţiozitate,
Cuvintele nu-i displăceau, şi-n convorbire s-a întins
Cu şarpele cel fascinant, până ce mintea i-a cuprins.
Luand un fruct atunci din pom, cu precauţie i-a dat
Şi după multa-i explicare, oferta întinsă i-a acceptat,
Era prea-naltă pledoaria, pentru frumosul fruct oprit
Ca ea, să i se împotivească, prin gestul său nesăbuit.
Şi cum să facă să îi spună, şi lui Adam descoperirea,
Ce şarpele argumentându-i, i-a dovedit că nemurirea,
Este o lecţie banală, ce Dumnezeu le-a pus-o-n faţă
Să-i ţină pe-amândoi în stres, după ce le-a dat viaţă?
Şi căutându-l pe Adam, când l-a întânitt, i-a povestit
Despre întâlnirea minunată, cu şarpele ce i-a vorbit:
Căci mâncând din acel pom, rezervat de Dumnezeu,
Nu a murit, şi-acum vorbeşte şi zburător este mereu!
O-amărăciune fără seamăn, de-odată faţa i-a crispat
Spunându-i Evei că Lucifer, a fost în şarpe deghizat,
Prin convorbire şi-a sa faptă, acum ea este vinovată
Căci acceptând oferta lui, porunca sfântă, e călcată.
Sosind şi ceasul despărţirii, de-a lui tovarăşă de viaţă,
Ce sta cu fructu-n mâna sa, postată chiar în a lui faţă…
El după ce mult a cugetat, că viaţa singur n-are sens
S-a hotărât, şi a mâncat, păcatul fiind enorm, imens.
Şi… ca preludiu al faptei lor, veşmintele strălucitoare
Ce-i cuprindeau pe amândoi în starea lor nemuritoare,
Au dispărut ca prin minune, rămânâd goi, descoperiţi,
Şi-n starea de decădere, la moarte-astfel fiind sortiţi.
Pe fondul pregătit temeinic al minţii ce şi-au pervertit,
Păcatul şi-a făcut debutul, prin Legea ce-au nesocotit,
Şi, deşi şorţuri au făcut, din frunze verzi de smochin,
Printre pomi ei s-au ascuns, la glasul cel Ceresc divin.
În-ntâlnirea ce-au avut, atunci cu Domnul Dumnezeu,
Eva, vina a pus pe şarpe, când l-a întâlnit instantaneu,
Şi-a arătat prin demonstrare, c-a obţinut darul vorbirii
Mâncând fructul aromat, ce-l luase din pomul opririi.
Adam, a pus vina pe Eva, zicând că ea l-a îndemnat
Ca să mănânce s-afle starea, de-a fi ca Cel Prea Înalt,
Dar blestemu-a fost rostit, şi-amândoi s-au depărtat,
De Eden cu al vieţii pom, unde-accesul le-a fost luat.
Şi-astfel făptura cea creată, să moştenească pământul,
Liberă să hotărască, prin voinţă a nesocotit Cuvântul,
Şi-al vieţii fir şi-a întrerupt, prin fapta de ne-ascultare
După aproape un mileniu, ducând nefasta blestemare.
Şi după cum toţi-n Adam, de mii de ani mereu murim,
Tot astfel prin Domnul Hristos, vom învia ca să trăim,
Cu cât păcatul ne-a robit, şi el mai crunt ne-a apăsat,
Cu-atât şi harul s-a-nmulţit şi prin Cuvânt ne-a liberat.
Şi vom gusta… şi vom simţi, odată pentru totdeauna
Mireasma vieţii veşnice, ce-am năzuit cu dor întruna,
Şi în sublima veşnicie, un gând preasfânt va fi mereu
C-am fost odată, şi suntem, de neam din Dumnezeu!
Flavius Laurian Duverna
