Contemplare
Cu mintea-ndreptată spre culmi infinite
Pătrunsă de gânduri, ce sunt mărginite,
Cuprins de-adoraţie spre ceruri privesc
Şi-n largul iubirii, mă simt cum plutesc.
Meditând la Puterea, care-a creat toate
Prin Cuvântul cel veşnic, din eternitate,
Mă prostern cu respect şi duhul înfrânt
Aşteptând umilit un răspuns din Cuvânt.
Din veacuri nescrise, ce-aduc veşnicia
În ce-ai creat Doamne, se văd măreţia,
Şi tot ce-a prins viaţă, la glasul vorbirii
Spre slava-Ţi Divină, duc sensul iubirii.
Iar planeta albastră cu munţi si oceane,
Şi cu fluviile de-argint, ce curg diafane,
Ne vorbesc de strălucirea creaţiei Tale
Cu flora şi cu fauna,-n cânt de-osanale.
Tot cerul cel splendid şi-ntreagă natura,
Şi soarele mândru, ce-şi revarsă căldura,
Şi Luna argintie, şi stelele luminând mii
Se scaldă-n iubirea-Ţi, venind din vecii.
Când toate-ai creat, în forme complete
Şi legi şi hotare, le-ai hotărât înţelepte,
În a şasea zi, din prea-ntinsa-Ţi lucrare
Ai făcut şi omul, din pământ şi suflare.
Fiinţă creată, şi cu înţelepciune deplină,
La chip semănâd cu persoana-Ţi divină,
Cu caracter drept, spre ascultare expus
Ca o coroană-a creaţiei Tu rege l-ai pus.
O făptură minunată după un plan stabilit
O altă invenţie, nouă, din tot ce-ai zidit,
În Universul, fără margini, deja existent,
Omul, el a fost minunea, cercetată atent.
Reprezentant investit al planetei pământ,
Era în veci onorat, ascultând de Cuvânt,
Şi-un viitor luminos el avea drept înainte
Însuşindu-şi idealuri, nebănuite de minte
Frumosul Eden, era ca model… mărturie,
Când omul se înmulţea, aveau să mai fie,
Şi alte Edenuri, prin Cuvânt iarăşi create
Cu pomi fel de fel, plini de roade bogate.
Dar n-a fost ca să fie, ţintirea-n progres
Din cauza neascultării, căzând în regres,
Puterea, de a îndeplini voinţa-Ţi divină
Era strâns legată, de ascultarea deplină.
În cursa, hipnotic întinsă in marea ispită
Cu glas omenesc, dintre ramuri vorbită,
Puternicul Lucifer, ce-n cer fusese învins
A pus capăt vieţii, ce-n moarte s-a stins
Mulţime de secole, au trecut şi s-au dus
Până la împlinirea, ce Doamne, ai spus,
Ca viaţa din nou, să-şi recapete sensul
Şi omul greşit, să-şi îndrepte iar mersul.
La vremea împlinirii, celor patru milenii
De muncă şi de trudă, şi rugă-n vecernii,
La Tronul preasfânt un orologiu-a sunat
Şi singuru-Ţi Fiu, prin Duh S-a-ntrupat.
Asemenea omului, S-a născut şi-a trăit
În lumea de patimi, cu griji, la fel ispitit;
Sămânţa promisă, făgăduinţă-a căderii
A dus lupta crâncenă, cu prinţul puterii.
Prin jertfa cea mare, la crucea Golgotei,
Prin piatra cea grea, de deasupra grotei
Ce-acoperea trupu-I, depus în mormânt,
A biruit moartea, cu-al ei crud veşmânt.
A spus morţii: NU! în dimineaţa învierii,
Ducând vestea bună, spre culmile zării,
Ca-ntreg Universul, de bucurie cuprins
Să tresalte-n cântări, că Hristos a învins.
Dar trebuia să mai treacă zile şi mulţi ani,
Până ce sub picioare pe toti cei duşmani,
Tu Doamne-I vei pune obţinând victoria
Să aibă în veci Fiul, toată slava şi gloria.
Când marele-nvins ultim va fi fost Lucifer,
Heruvimul puternic ce-a stârnit sus în cer,
Răscularea cea mare prin a sa-mpotrivire,
Atunci, va fi timpul, de-a domni în mărire.
Contemplând veşnicia, prin prisma iubirii
Universul superb, va da glas desăvârşirii,
Pentru pacea eternă, pentru liniştea dulce,
Ce-a fost cu putinţă prin jertfirea la cruce.
Flavius Laurian Duverna
