Cu greu pot să îmi stăpânesc emoţia în aceste zile ce sărbătoresc amintirea jertfei Fiului lui Dumnezeu pentru noi, fapt pentru care îmi este dificil să exprim totalitatea simţămintelor pe care le trăiesc în clipa de faţă. Mai întâi precizez faptul că nu îmi place dogmatismul de nici un fel, ci mai degrabă apreciez acel gen de credinţă ce se naşte printr-un proces tainic în adâncul sufletului şi iese la suprafaţă asemenea plantelor ce apar după trecerea iernii în anotimpul primăverii.
Este asemenea unei renaşteri ce cheamă la viaţă ceea ce era mort, pierdut şi uscat datorită asprimii condiţiei muritoare. Şi tocmai de aceea, mesajul primăverii şi cel al sacrificiului urmat de înviere ne dezvăluie într-un mod inconfundabil iubirea Fiului lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Ce poate fi mai emoţionant decât acest lucru?
Când aştern aceste gânduri cu greu îmi pot stăpâni lacrimile şi sentimentele de apreciere faţă de acest gest cu totul excepţional şi nemeritat de către noi al dăruirii vieţii ca sacrificiu printr-o moarte atât de crudă, încât cuvintele nu sunt în stare să redea intensitatea sfâşierii interioare a Celui Neprihănit. Şi din această cauză, îmi este greu să îmi cenzurez exprimarea şi cuvintele când disting tot mai clar înţelesul acestui sacrificiu atât de sublim şi de agonizant, deopotrivă.
În urmă cu o săptămână meditam într-un loc retras asupra cuvintelor sacre ale Scripturii ce redau acest eveniment în acelaşi timp trist şi glorios. În mijlocul naturii şi departe de zgomotul oraşului distingeam aievea în freamătul copacilor şi al verdelui de april intensitatea vieţii ce se revarsă către fiecare om printr-o chemare irezistibilă plină de o tandreţe maternă. De fapt, din fragedă copilărie am simţit această chemare prin fiecare copac înflorit şi plin de mireasmă pe care îl întâlneam în cale.
Iniţial era ca o visare cu ochii deschişi, transportat fiind prin intermediul simţurilor într-un spaţiu al purităţii desăvârşite, ce îmbracă întreaga lume. Eram invadat de o bucurie ce nu îşi avea raţiunea în cruzimea lucrurilor ce se întâmplau în fiecare zi, ci de o „transcendenţă” a unei iubiri inexplicabile venind parcă de nicăieri, dar inspirând mereu încredere şi speranţă pentru viitor.
Asemenea unui glas vorbindu-mi prin simţuri desluşeam o chemare tainică, venind din adâncurile existenţei şi ale fiinţei mele, deopotrivă. Uneori această trăire mă copleşea până la lacrimi, iar alteori mă invada cu o trăire plină de pace, aşa cum nu cred că poate exista pe pământ. Fără cuvinte sau viziuni, aceste trăiri simple mi-au transmis şi ulterior hrănit credinţa în Cel ce trece dincolo de învelişul vizibil al lumii.
Ulterior, prin cuvintele Scripturii am putut percepe aceeaşi trăire, aceeaşi vibraţie lăuntrică, pe care întreaga natură mi-o transmitea neîncetat. Prin atingerea lor aveam o descoperire tot mai profundă, mai raţională şi mai lămurită al acelui glas al simţurilor în faţa miracolului de a exista şi de a fi.
De fapt, în fiecare zi sunt surprins de această fericire a existenţei, a vieţii care se reînnoieşte pentru a-mi oferi o nouă ocazie să păşesc pe drumul cunoaşterii şi experienţei. Este ca şi cum aş renaşte în fiecare zi, iar veşmântul de astăzi ar înlocui complet pe cel de ieri, fără regret şi fără nici un alt gen de păreri de rău.
Când mai târziu s-a căutat inocularea dirijată prin educaţie a ateismului, am respins în totul această plăsmuire a întunericului, ce nu oferă speranţă, ci doar o disperare fără leac pentru cine o primeşte. La început prin rezistenţă interioară, ulterior prin expunerea făţişă a convingerii mele, am învăţat să urc pe această scară a experienţei de a fi tu însuţi, de a nu te pleca în faţa vremelniciei ignoranţei şi fricii.
Iar după aceea, în timpurile „capitaliste”, când atracţia materialistă a căpătat un caracter de masă sluţind feţele şi împietrind inimile, am regăsit glasul purităţii perceput din zorii existenţei mele. Acest lucru m-a determinat să mă întorc mereu către izvorul cristalin al începutului şi către acea trăire primordială ce m-a călăuzit tot timpul pe drumul vieţii.
Tocmai de aceea, la acest început de aprilie simt aceeaşi energie ce transcende orizontul timpului şi al spaţiului către o lume mai presus de cea pe care o distingem în clipa de faţă. Astfel, am învăţat să depăşesc propriile mele prejudecăţi, să iubesc deopotrivă pe om şi pe Creatorul Său, indiferent de epocă, rasă sau coordonate geografice.
Acest simţământ m-a determinat să îmi deschid sufletul asemenea unei flori de april către razele ce vin din fiecare fragment de existenţă cu care vin în contact, să disting lumina ce străpunge orice gen de întuneric, să desluşesc chipul inconfundabil al Creatorului în fiecare cuantă de timp sau particulă din care este compus spaţiul. Sintetizând raţiunea şi credinţa am avut o apreciere tot mai profundă a iubirii Sale şi un simţ al prezenţei Sale care mi-a conferit puterea să privesc existenţa cu încredere şi fără teamă, având o speranţă fermă pentru prezent şi viitor.
În teofania unei experienţe ce periodic se înnoieşte neaşteptat atunci când te simţi zdrobit, am înţeles că jertfa Fiului lui Dumnezeu reprezintă garanţia unei victorii continue pentru fiecare dintre noi, o identificare deplină cu viaţa fiecărui om de pe pământ. Acea forţă de excepţie, ce nu poate fi înfrântă, se poate manifesta în fiecare dintre noi în ciuda evenimentelor prin care trecem.
Ecoul unei vieţi nemuritoare se poate auzi din nou prin manifestarea sa continuă în experienţa cotidiană, în confruntarea zilnică de care avem parte indiferent că dorim sau nu, prin izbucnirea plină de credinţă a bucuriei, speranţei şi iubirii. Este o posibilitate pe care ateii nu au putut să o intuiască, iar materialiştii au pierdut-o din vedere, dar ea există ori de câte ori ne întoarcem privirile către chipul Celui ce ne iubeşte desăvârşit.
Suntem copii de Dumnezeu şi acest lucru nu trebuie să îl uităm vreodată, iar condiţia actuală este temporară şi nu trebuie să ne ataşăm excesiv de ea. Să nu ne pierdem niciodată speranţa, fiindcă totdeauna soarele străluceşte dincolo de nori, iar după un timp întunecat vine şi vremea luminii. Nu am apărut la întâmplare, iar destinul nostru nu poate fi decât etern atunci când urmăm glasul Marelui Autor.
De aceea, cu speranţă să privim chipul Celui Răstignit şi să nu lăsăm să treacă ocazia de a prinde razele speranţei ce se revarsă din fiecare trăsătură a trupului Său oferit pentru noi. Sfinţenia nu este o chestiune de cuvinte, ci o experienţă vie ce te pătrunde, te transformă şi îţi dezvăluie adevărata identitate de fiu sau fiică a lui Dumnezeu. Omul nu este o creatură obţinută prin evoluţie, ci manifestarea materială a Chipului divin. Să nu uităm niciodată acest lucru şi să nu ne lăsăm copleşiţi de ignoranţă sau de uitarea acestui adevăr fundamental. Veşnicia se află înaintea noastră, iar nu peste mult timp îi vom trece pragul cu bucurie!
Vă doresc Sărbători Binecuvântate şi un Paşte Fericit!
Octavian Lupu
Bucureşti
13.04.2012
Sursa: Confluente.ro