În anii de liceu tuturor ne-au plăcut oracolele. Acolo ni se dădea posibilitatea să ne exprimăm personalitatea dar nu oricum ci între anumite limite clare, universal valabile în lumea elevilor. Îți place înghețata de vanilie sau cea de ciocolată? Ești ahtiat după poeziile cu vers alb sau după cele cu rimă? Te speli cu Lux sau cu Rexona.
Mass-media ne învârte astăzi în jurul acelorași tipuri de limitări manipulative. Viețile VIP-urilor (Viață în Paradis) sunt oracolizate, servite apoi cu puțină sare de seară, când MPV-iștii (Muncă Pe Viață) ajung acasă obosiți, hăituiți de grijile de peste zi și vor să se mai deconecteze… Și țâc! TV-ul… Și pac! figurile familiare ale actorilor, politicienilor (de fapt o singură categorie – actoricieni), prezentatorilor/oarelor și toată fauna din jurul lor.
Te compari cu ei, cu miliardarii care strâmbă din nas când milionari ordinari le copiază show-ul? Te compari cu senatorii și secretarii de stat care-și trag televiziuni de familie doar ca să nu se mai obosească să-și pună înregistrările pe YouTube? Te compari cu Bradpiții Jolinești care se luptă cu mâna stângă pe volan, cu mâna dreaptă pe pistol și cu restul mâinilor cărând pumni brutelor din spate care țin logodnica cu cuțitul la gât? Te compari cu prezentatoarele care zâmbesc discret, vorbesc detașat, se îmbracă elegant și nici urmă de stress nu le încrețește fardul? Par îngeri rătăciți printre noi ăștia de rând care ne bălbâim până și când spunem bună ziua fără tele-prompter.
Păi bineînțeles că poți să te compari. Pentru că uite, și ei/ele sunt oameni ca noi, conform noilor oracole = interviuri, talk-show-uri, confesiuni. On-line-virtual sau pe-hârtie-real,”dezvăluiri” despre viețile și carierele acestor zei olimpieni inaccesibili altfel decât prin mijlocirea oracolului jurnalistic.
Unele oracole sunt puse sub formă de întrebare-răspus cu alternativă. Ce-ați simțit în acele momente: frică sau…? Evident că “sau”. Dar de cele mai multe ori oracolul se derulază ca narațiuni la persona a treia. Sintagmele ce introduc vorbirea indirectă sunt clișee expuse în regim automat: este fericit/ă să… , s-a hotărât să…, colaborază bine cu…, este/nu este mulțumit/ă de…, adoră…, îi place…, detestă…, îi pare rău că…, dorește ca pe viitor să… Aceste predicate marchează toate suișurile și coborâșurile existenței de la ”trăiri” la ”acțiuni”, pe domeniile de bază: personalul și profesionalul…
– Adoră cașcavalul dulce cu măsline portugheze iar profesional a atins un record de x ani de când așa și pe dincolo în carieră…
– Plăcerea nebuniei de a evada în natură la sfârșit de săptămână, contrabalansată cu pasiunea pentru bomboanele Fouchard… (Păi dacă era obligat/ă de oracol să ”evadeze în natură” la săpatul porumbului sau aleagă între covrigi și biscuiți, era chiar o nebunie.)
Oracolele creștine sunt și ele la mare căutare. Sunt utilizate pentru că oferă aceeași limitare care paradoxal, le dă jurnaliștilor libertatea să clișeieze fără rușine. Cei care predică, scriu, prezintă sau reprezintă biserica într-un fel sau altul o fac de multe ori sub amenințarea constrângerii oracolistice. În dreptul lor se bifează aproape mecanic A sau B. Nu poate fi altfel decât plus sau minus, conservator sau liberal, carnivor sau vegetarian, vândut politicii din administrația bisericească sau victimă a aceleași politici, abuzator sau abuzat, așteptând cernerea sau cernând așteptarea, infralapsarianist sau supralapsarianist, cu hunii sau cu alamanii… Deschizi oracolul și pui omul să bifeze în dreptul lui. Te uiți mai apoi și știi sigur: oaie sau capră. Eschatologic, ca în Evanghelie.
Îmi povestea cineva cum a invitat acasă la o masă în familie, de unul dintre liderii Conferinței Generale. Am fost entuziasmat: ”Ooo, trebuie că a fost o experiență extraordinară pentru tine. I-am citit ultima carte și de asemenea mă impresionează de fiecare dată când îi văd emisiunile la Hope Channel sau 3abn”. ”Da de unde – mi-a spus dezamăgit interlocutorul meu – a venit fără soție… ce suntem noi pentru ea? niște nimeni… s-a descălțat că la noi așa se păstrează curățenia și să nu-ți spun cum îi miroseau picioarele!”
Nu mi-a spus. Și nici prea multe nu am aflat din conversația avută în timpul ciorbei cu cel pe care eu continui să-l stimez în ciuda ciorapilor. Părea dezamăgit și cu aplogetica zdruncinată dar în același timp am simțit o urmă de satisfacție în vocea lui: dacă și ăștia cu aură sunt așa, cu probleme relaționale și picioare transpiraționale, vai de biserică. Și a întors foaia oracolului la pagina mea întrebându-mă neechivoc: Ia zi pastore, mai mănânci brânză sau nu? că uite ce scrie aici…
Ovidiu Radulescu