
Când eram copil, am intrat odată pe un stadion de fotbal la un meci Dinamo-Rapid, păşind în arena din Ştefan cel Mare cu un aer de siguranţă şi de superioritate. De ce? Eu nu ţineam cu niciuna dintre echipe. Ajunsesem acolo la insistenţele unui tovarăş de joacă. Îndreptându-ne spre galeria echipei gazdă, mă trezesc cu o „înjurătură lichidă” fix în creştetul capului. Mă uit în sus. Cineva cu ochi de hienă mă saluta scrâşnind: „dinamovistule!…” Nu trecuseră decât două-trei minute de când intrasem pe stadion şi am înţeles că nu puteam fi neutru.