Intercer – Poezii si editoriale

Din Geneză

Şi când creaţia, a început,
Şi pământul, soare şi lună,
Şi mii de stele, au apărut
A fost numită: foarte bună!
…………………………………..
Pământul, cel pustiu şi gol
Cuprins în haos şi-ntuneric,
Şi-a restrâns apele-n ocol,
Remarcând conturu-i sferic.
…………………………………..
Domnu-a zis: ,,Fie lumină!’’
Şi ea de noapte-a despărţit,
Întâia zi, ce-a fost deplină
Cât timp lumina a strălucit.

Iar apele, ca să le împartă,
Dintr-alte ape, învolburate,
El a gătit cerul să despartă
A lor cuprinderi, măsurate.

S-a arătat de grabă uscatul
Şi el a fost chemat pământ,
Şi-a-ntregit astfel în spaţiul
Planetele, prin glasul Sfânt.

Şi-au fost făcuţi luminătorii:
Unul de zi, unul de noapte,
Ce s-au numit guvernatorii
Ai lumii, care-a fost create.

Şi soarele, el imediat locul,
Pe ceru-albastru, şi-a fixat,
Eternizându-şi, astfel focul
Căldura în raze-a revărsat.

Luna, şi-a preluat lumina
De-a reflecta în strălucire,
Şi-a devenit, astfel regina
A nopţilor, prin stăpânire.

Pe cer, El stelele a rânduit
Pe-a lor cărări prestabilite,
În vastul drum, prin circuit
Să-şi ducă faima neclintite.

Prin spaţiul inter planetar
Mulţimi cohorte-n Galaxii,
A fost trasate de-un hotar
Cu sori, şi-alte sisteme vii.

Prin legile, ce le respectă
Şi nu se-abat din calea lor;
În ordinea sacră, perfectă,
Ele-L măresc, pe Creator.

Astfel au fost şi-or rămâne
În veci lucrări nepieritoare,
În Universul ce-ncă spune
Că Dragostea, e creatoare!

Flavius Laurian Duverna

Deşteaptă-te!…

O, suflete, ce te-amăgeşti
Şi-ai apucat pe căi deşarte,
E ziua acum să te trezeşti
Deşteaptă-te din moarte!

Peste pământu’ întunecat
Lumina sfântă a strălucit,
Prin slava Domnului Isus
Ce iată acum, c-a răsărit!

Ridică-te, căci strălucirea
Pământul tot îl împânzeşte,
Iar negura dintre popoare
Tot mai rapid se risipeşte!

Scoală acum din amorţire!
Vremea începe a-nsenina,
Spre orizont se-arată zorii
O! şi Domnul te va lumina.

Tu nu cu lucruri pieritoare
Cu-argint şi aur eşti salvat,
Ci sângele, vărsat la cruce
A curs si te-a răscumpărat!

De-aceea azi, să te înrolezi
În prea solemna Sa lucrare,
Acum e timpul cel mai bun
Răspunde la a Lui chemare!

Căci iată mare, e secerişul
Şi lucrători sunt prea puţini,
Porneşte îndată şi lucrează,
Şi-n jurul tău şi-ntre străini!

Roagă-te, la Domnul Sfânt
Să scoată sinceri lucrători,
În holda lumii să pornească
Ispravnici bravi, secerători!

Nu mai e timp de zăbovire,
Sunt zile-acum de secerare,
Şi holdele de grâu aşteaptă
De a fi strânse, în hambare.

Din cele patru zări se-aude
Cum geme prinşii, în arcan,
-,,O, Trece-ţi, şi ajutaţi-ne!’’
E-acel strigăt Macedonean.

Auzi chemarea cum răsună
Şi-al ei ecou cum el răzbate,
Din răsărit tot mai spre-apus
Din miazăzi la miazănoapte!

Solia, iată, acum te cheamă
S-o răspândeşti, mai apriat,
La ori-şi-ce neam şi popor,
Căci Isus vine, ca Împărat!

Flavius Laurian Duverna

O, dulce Mamă!

O, dulce mamă, fiinţă scumpă sufletului meu
Ce-ai fost înveşmântată, în nimbul frumuseţii;
Cu chipul blând şi tandru, şi fin de marmoreu,
Aşa mi-ai fost, şi mi-ai rămas în mersul vieţii!

Gravat, pe pânza amintirilor, cu stropi de aur,
În sufletu-mi copilăresc şi-adolescent al vieţii,
Tu astăzi de-ai mai fi, din ramuri verzi de laur
Ţi-aş împleti cunună, s-o porţi în anii tinereţii.

Împodobită-n haru-I, de Cel Sfânt cu energia
De-a procrea, continuând în vasta Lui lucrare,
Chiar de-ai suportat dureri, avuta-I şi bucuria
În existenţa alte vieţi, prin dragostea ta mare!

O, dulce mamă, cu chipu-asemenea-îngeresc
În glas de cântec, am supt la sânu-ţi hrănitor;
Carne din carnea ta, şi fluid sângele-ntregesc
În mine chipul tău, după voinţa celui Creator!

Şi-acum, mă plec în reverenţă-n amintirea ta!
Peste şirul de ani, ce trecut-au mulţi la număr,
Eu te ador şi te respect, şi niciodată n-oi uita,
C-am fost în grija-ţi, ce apăsa pe al tău umăr!

Tu m-ai vegheat, cu-acea dorinţă scrutătoare
Ce numai dragostea de mamă demonstrează,
Ca-n anii aceia fragezi să urc spre dezvoltare
Să pot pricepe-n viaţă, iubirea ce-nsemnează!

Flavius Laurian Duverna
07 martie, 2010

De-ar fi…

De-ar fi-o fărâmă, să pricep
Din prea-nalta Înţelepciune,
Aş fi-n stare-ndată să-ncep
Cu Ea să trec peste genune.

De-ar fi-o fărâmă, să-nţeleg
Din Dragostea-I dăruitoare,
Aş fi-n putere să-mi dezleg
Lanţul sclaviei, în subjugare.

De-ar fi-o fărâmă, să pot şti
Din taina păstrată-n veacuri,
Aş fi în stare, de-a îndrăzni
Să-mi rup, ale robiei lanţuri.

Şi Tatălui Sfant să-I predau
În tot, neputinciosa-mi fiinţă,
Să nu mai fiu din cei ce n-au
În suflet, bulbul de credinţă.

Prin ea, să-ncep ca să cresc
Spre sacrul ideal al sperării,
Spre-acel bine Dumnezeesc
Desăvârşind zelul cercetării.

Ca să-I cunosc a Lui voinţă
Prin dragostea atât de mare,
Când la Golgota-n suferinţă
Pe cruce-a fost triumfătoare.

Flavius Laurian Duverna

De vrei să găseşti pe Isus

De vrei să găseşti pe Isus
Ascult-al Lui Cuvânt divin,
Şi soarbe cu nesaţ nespus
Din veşnicul râu, cristalin!

La El este dulcea chemare
Ca sa te-ntorci la pocăinţă;
Şi El e dragostea cea mare
Prin jertfa sacră-n umilinţă.

De vrei acum să-L urmezi,
Aruncă firea pământească!
În rugăciuni, să priveghezi,
Poftele, să nu mai crească!

La crucea Lui să poposeşti
Cu-a ta mulţime de păcate,
Şi pace sfântă-ai să găseşti
Spunândui-le Lui pe toate!

Şi, urcând spre desăvârşire
Să tinzi în sus ducând greul,
Să-ţi stăpâneşti a ta vorbire,
Şi răstignit să-ţi laşi tot eul!

Credinţă să ai doar un bob,
Prin ea să fii smerit, supus,
Şi orice gând, să îl faci rob
Sub crucea Domnului Isus!

Flavius Laurian Duverna

De ce nu vii?…

Dece nu vii iar pe pământ
Ca Rege în slavă, glorios,
Şi nu laşi cerul prea sfânt
Să cobori, o Doamne jos,

Unde strigă, al Tău popor
Ce suspină, plânge, geme,
De urâciuni, multe ce dor
Şi stăruie de-atâta vreme?

Lucrarea îngerului sfânt
Ce pune semnul cel curat,
Pe frunte ca un legământ
Tot încă nu s-a terminat?

Cât mai este timp de har,
Vrem acum să fim sfinţiţi
Şi salvaţi din chin şi-amar
Când cei răi, vor fi loviţi!

Când plăgile vor revărsa
Potirele lor peste pământ,
Când rănile multe-or fixa
Pe toţi cei fără legământ,

Când apă nu o fi, ci sânge
Pentru a bea, cei însetaţi,
În zadar atunci vor plânge,
Căci n-or mai fi mângâiaţi.

Când ciuma se va întinde
Pe pământ cu-al ei omor,
Când anarhia va cuprinde
Pe omul crud, răzbunător,

Tu-atunci vei fi cetate tare,
Un loc de adăpost şi fugă,
Şi-n clipele de strâmtorare
Tăria noastră, va fi în rugă.

Flavius Laurian Duverna

De câte ori…

De câte ori am voit Doamne,
Să spun durerea ce m-apasă,
În calea mea, venit-a îndată
Şi-altă cerinţă, mai spinoasă.

Credeam că nimenea nu are,
Nu poartă asemenea durere,
Dar am văzut că sunt şi alţii
Ce mult doresc o mângâiere.

Mulţimi de suflete aşteaptă
Ca să le-alini necazuri grele,
Şi Tu pe toate să le-asculţi
Când prin lacrimi strigă ele.

În mila Ta, nespus de mare
Te-apleci la orice suferinţă,
Şi vindeci orice fel de boală
De-n acel suflet, e credinţă.

Măreşte-mi şi mie, Doamne,
Credinţa în forţa creatoare,
Prin care vreau ca să obţin
Şi eu când sufăr, vindecare!

Să gust, darul sfânt al vieţii
Prin sănătate-aşteptat mult,
Ce-l torni ca binecuvântare
Căci glasul Tău, pios ascult.

Flavius Laurian Duverna

ramura de maslin

crescuta din lemnul

corabiei lui Noe

rupta de curand pentru noi

de porumbelul lasat sa zboare

de mainile neprihanitului acesta

dincolo de  neputintele fiintei umane…

creanga de palmier

altoita in palmele copiilor

in ziua in care Mesia

se pregatea sa intre pentru ultima oara

in cetatea de scaun a lui David

scaldata in lumina si splendoare…

coroana de spini

sprijinita de maini nemiloase

pe fruntea de granit

a Mantuitorului

in ziua in care pamantul

a vrut sa rupa

printr-o nefericita hotarare

curcubeul de iubire

prin care cerul

ne deseneaza viitorul…

semne de cuie

crescute in mainile Mantuitorului

in ziua in care soarele

plangea semenea unui Miel

ascunzandu-si lacrimile

purtand in inima durerea

si povara tuturor muritorilor…

frunze din pomul vietii

iesite din solul fertil

al vesniciilor

unduindu-se sub adierea calda

a Duhului

pe meleagurile cu strazi de aur

si nemurire

ale Paradisului…

Un cortegiu zgomotos

se indreapta spre Golgota.

Privesc spre omul care isi poarta crucea:

cade tot mai des

si de fiecare data

soldatii nemilosi

Il inteapa cu lancea:

Scola-Te Mesia,

si poartati povara mai departe…

Ma apropii de ei

si intreb cu nedumerire:

Dar ce rau a facut

de va purtati cu atata cruzime?…

In loc de raspuns

trei soldati indreptara sulitele

spre mine:

Hai, omule,

ce stai si te uiti ca un caine?

Ia crucea si ajuta-L pe Mesia…

Eu sa port rusinea?

Nu am calcat Legea

si nici nu Il cunosc pe…Mesia…

Sulitele se apropiara tot mai amenintator

de mine…

Ma plec sub cruce,

in timp ce Isus,obosit,

se sprijina de mine…

Ii privesc chipul,

mainile,

fruntea-

Ii caut privirea si-L intreb:

De ce ,Doamne?…

Pentru cine?…

Cu un ultim efort

deschide gura si spune:

Pentru tine…

Si pentru tine…

Copil fiind, paduri cutreieram…
va amintiti celebrele cuvinte
Pe care Eminescu le rostea
cu nostalgie sacra, de parinte?
Am fost si noi copii la randul nostru,
cutreieram si noi, gradini in floare
Si pe atunci eram ca primavara
si n-aveam plumb in gand si in picioare.

Eram copii firavi, iubind natura,
si fiecare piatra mai frumoasa
O asezam cu grija-n buzunare
si-o aduceam din prund la noi acasa…
Scurmam tarana, ne jucam cu ea
si nu credeam in vremea cea batrana
In care meditand, cu ochi in lacrimi,
vom admira morala din tarana.

Eram copii si alergam ades
prin codrii incarcati de ciripit
Si nu gandeam atunci ca fiecare,
vom asista la propriul asfintit…
Zilele verii erau mult mai lungi
si totul avea rost si implinire
Nu ne-am fi asteptat la asa vremuri,
cu zile scurte, fara stralucire.

Nu, nu visam la zilele din urma,
ca joaca era mult mai importanta
Si mult mai important era pachetul
pe care tata il avea in geanta.
Cand ochii straluceau spre jucarie
nu aveam timp sa ne gandim la rele
Chiar daca uneori, din “N” motive,
primeam printre bomboane si nuiele…

Copil fiind… Am fost candva si noi…
si fiecare o sa dea lucrare
La disciplina asta infantila…
Ramane numai sa aveti rabdare!

Jercan D Alex