Intercer – Poezii si editoriale

Întoarcere deplină

M-am întors, iată la Tine,
Doamne Sfânt în bucurie,
Căci la doruri şi suspine
Le-am găsit, azi părtăşie!

Ţi le-am povestit pe toate
Şi-am aflat, chiar uşurare,
La sufletu-mi, ce se zbate
Cercetând cu râvnă mare.

Aflând despre harul sfânt
Cu-a sa jertfă de la cruce,
De necazuri, fiind înfrânt,
Am ascultat, glasul dulce.

Am auzit cum mă chiamă,
Cum mă strigă, îndurerat,
Şi-am luat, la el în seamă
Şi Cuvantu-Ţi, am urmat.

Viaţa astfel, s-a schimbat
Începand o transformare,
Noi concepte-am adoptat,
Văzând Iubirea cea mare.

Ah, Te laud, Doamne bun
Că în lacrimi, m-ai primit,
Şi la toţi, cu drag le spun
Cât de mult Tu m-ai iubit.

Flavius Laurian Duverna

Întoarce-mi paşii…

Întoarce Doamne, paşii vieţii
De pe mulţimi de căi lumeşti,
Pe calea cea sfânt-a dreptăţii
Cu învăţăturile Dumnezeeşti!

Să-mi dai puteri ca să păzesc
Cuvântu-Ţi Sfânt şi minunat,
Şi-n inimă cu drag să-L cresc
Pe-ogorul, ce-am făcut curat.

Să poată creşte, în dezvoltare
Uşor, ca şi sămânţa aruncată,
Când este timp de semănare,
Şi când pe-ogor e-mprăştiată.

Să crească…şi s-aducă roadă
Când va fi timp, de recoltare,
Din rod nimic să nu se piardă
Ci strâns cu grijă în hambare!

‘N-acel rod strâns să fiu şi eu
Împărtăşind scumpa fericire,
Care va curge-n veci, mereu
Spre slava Ta, şi-a Ta mărire.

Să-Ţi fiu o, Doamne, bucurie
Prin faptul că Te-am ascultat,
Şi-umblarea, cu credincioşie
Pe calea sfântă mi-am purtat.

Flavius Laurian Duverna

Întâlnirea din văzduh

La pogorârea Sa-n mărire,
Când tot ochiu-L va vedea,
Pe norul alb şi-n strălucire,
Domnul Hristos va apărea.

Pământu-ntreg, va trepida
Şi stâncile se vor desprinde,
În fund de mări s-or arunca
Şi apele mari le-o cuprinde.

În dezordinea, ce s-o crea
Toti credincioşii-n siguranţă,
Cu ochii-n sus vor rămânea
La ceruri, cu a lor speranţă.

Şi-n întâlnirea, din văzduh
Pe norii, cu fundal albastru,
Vor fi răpiţi de-acelaşi duh
Salvaţi din marele dezastru.

Primiţi în sunet de cântare
De coruri sfinte, îngereşti,
Va fi întâlnirea salvatoare
Din înălţimi şi slăvi cereşti.

Când şapte zile vor zbura
Pân-l-acea mare de cristal,
Îngeri de oşti, va-nconjura
Spre-nălţimi carul triumfal.

Şi-n cer vor primi coroane
Ca semn al marei biruinţi,
Cei răbdatori aici în cazne
Şi-n trecerea prin suferinţi.

Şi vor intra-n sfânta cetate
În frunte fiind Domnul Isus,
Având acolo drept şi parte
Prin jertfa sfântă ce-a adus.

Flavius Laurian Duverna

Întâlnire

Şi-a fost odată, o întâlnire
Cu Tine scumpul meu Isus,
Şi-i cea mai dragă amintire
Din ziua aceea, ce-a apus.

Eram atunci, cu gând senin
Căci ai bătut la poarta mea,
Prin al Tău glas duios şi lin
Spunând să intri, că ai vrea.

Doreai în casa-mi să cinăm
Si să îmi spui o veste bună,
Că amândoi putem să stăm
Tovarăşi la masă-mpreună.

M-ai sfătuit să cumpăr aur
Din cel ce-n foc, e lămurit,
Să pot purta cununi de laur
Când de cercări voi fi lovit.

O, şi pentru ochi chiar alifie
Ca să mi-i ung şi ca să văd,
Mi-ai prezentat cu bucurie
Să scap, de orişice prăpăd.

Şi-n haine albe, preacurate
Să mă îmbrac şi să acopar,
A goliciunii… multor fapte
Care nu pot sa le descopăr.

Şi m-ai făcut cu grijă atent
Că mustri şi că pedepseşti,
Pe-orice copil ce-i neglijent
Dar în răbdare, Tu-l iubeşti.

Şi m-ai rugat, de râvnă plin
S-alerg, ca să mă pocăiesc,
S-ascult de glasul Tău divin
Când mă îmbii ca să trăiesc.

Căci cel ce-astfel, va birui,
Pe al Tău scaun de domnie,
Cu Tine-n veci, va-mpărăţi
Domnind întreaga veşnicie.

Cum şi Tu Doamne-ai biruit
Şi-mpărăţeşti cu Dumnezeu,
Pe tronu-I Sfânt, şi strălucit
Prins în culori, de curcubeu.

Flvius Laurian Duverna

Înspre Emaus

Cu povara grea, a întristării
Şi-amarului ascuns în suflet,
Isuse, spre-amurgu-nserării,
Călăuzeşte, al meu umblet!

Spre Emaus vreau s-ajung
Să duc prea sfânta bucurie,
La cei care cu lacrimi plâng
Pentru-a Golgotei tragedie.

În cale mergând şi gândind,
La câte s-au mai întâmplat,
Altfel cum noi, nădăjduind,
C-ai să devii, mare Împărat,

O! să mi Te-apropii, călător,
Către Emaus de-a-mpreună,
Să-mi poţi fi demn însoţitor
Spunând câte o vorbă bună.

– De ce, oare, n-am priceput?
De ce n-am înţeles Cuvântul
Ce-a fost rostit de la-nceput,
În anii vremilor, de-arândul?

Şi de la Moise şi-alţi profeţi
Să tâlcuieşti toată Scriptura,
Cum între răi si-ntre nedrepţi
Aveai să-ntâmpini toată ura.

Că ai să fii vândut în noapte
Atunci în ceasul cel mai greu,
De cel care-ntreba în şoapte:
Nu cumva, Doamne sunt eu?

Că trebuia-n dureri să suferi
Prin biciuiri, şi prin scuipări,
Şi crucea să o duci pe umeri,
Căzând sub crude maltratări.

Să-mi tâlcuieşti tot cu privire
La câte Doamne-ai suportat,
Din Ghetsimani, la răstignire
Când Te-ai jertfit, crucificat.

Şi să-mi vorbeşti de înviere
Cum Te-ai sculat, a treia zi,
Cu slava-Ţi sfântă şi putere
Al mortii bold, spre-al birui.

Şi când va fi, spre înserare,
Să nu mă laşi aşa mergând,
Ca un drumeţ, ca orişicare,
Pe lângă casa mea trecând.

Ascultă şi-a mea rugăminte:
Te-aştept cu uşa descuiată,
Căci ale vieţii rosturi sfinte,
Le-am auzit, ca nici-odată!

Şi când va fi la sfânta masă
Ca să cinăm spre întremare,
Când voia bună va fi-n casă
Şi bucuria, sfântă-n purtare,

Când pâinea caldă aşteaptă
Să fie frântă, spre-mpărţire,
Risipind mireasma-i coaptă
Ca semn al rugii, de sfinţire

O! atunci la binecuvântare,
Să retrăiesc sfânta minune,
Plecându-mă spre adorare
În preasmerita-nchinaciune.

Să înteleg, c-ai fost cu mine
Spre Emaus când mergeam,
Şi din cuvintele clare, divine
Cuvântul c-altfel pricepeam.

Şi să constat… c-ai dispărut
În bucuria, scumpă şi mare,
Şi-astfel, ai fost de nevăzut
Să duci la alţii, îmbărbătare.

Să-i consolezi pe cei rămaşi
Cu-a lor credinţă încercată,
Şi să-i aprobi a-Ţi fi urmaşi,
După-nviere-n lumea toată!

Să ducă astfel, Vestea bună
La orice neam, orice popor,
Şi-n timpuri gele de furtună
Să le fii unic… Conducător!

Şi răspândind-o cu ardoare
Ei să se-asigure, că-ntruna,
Se află în grija-Ţi iubitoare
Ce le-oi purta, întodeauna!

Flavius Laurian Duverna

Îndreptăţire

Doamne, în a Ta dreptate
Descoperită-neprihănire,
Ai fost taina care-n toate
Ne-ai vorbit de mântuire!

Prin dragostea-ndurătoare
De om nu Te-ai despărţit,
Şi-ai venit, prin întrupare
Tot ca om de Te-ai jertfit!

La Golgota, sus pe cruce
Păcatele lui, Le-ai purtat,
Ca să poţi, iaraşi l-aduce
La standardul prea-curat!

Şi-ai deschis astfel o cale,
Pentru-a noastră mântuire,
Şi-n cântari… şi-n osanale
Proslăvim marea-Ţi iubire.

Prin har fiind, îndreptăţiţi,
La scumpa-Ţi neprihănire,
Doamne, suntem mântuiţi,
Tu ne-acorzi a Ta sfinţire!

Şi-omul poate fi-acum pus
’N demnitatea lui regească,
Prin dragostea, ce-ai adus
Viaţa-n veci, să o trăiască.

Flavius Laurian Duverna

Îndemnare

Trezeşte-te…din amorţire,
Suflet muncit şi împovărat,
Şi vezi a Domnului mărire
Cum pe pământ a luminat!

Ea străluceşte din Golgota,
În marea jertfă, salvatoare,
Chiar de pusă, era-n grota
Cu piatra cea prăvălitoare.

Mormântul a vrut să o ţină
În giulgiu strânsă,-nvăluită;
Dar nu putea ca s-o reţină,
Ca jertfă ce-a fost dăruită.

Prin ani, avea să lumineze
Pământul…în lung şi în lat,
Ca orice om, să mediteze
Că-n jertfă e, răscumpărat.

Trezeşte-te, si vezi lumina,
Cum a cuprins şi-mbrăţişat,
Pe-acel ce-şi însuşeşte vina
În sângele ce-a fost vărsat!

Astfel, Ea veşnic izvorând,
Din jertfa Sfântă pe Calvar,
Prin raze aprinse luminând,
Rămâne-al vieţii veşnic far!

Flavius Laurian Duverna

Încumetarea lui Nebucadneţar

Împăratul a luat cuvântul, şi a zis; Oare, nu este acesta
Babilonul cel mare, care îşi înalţă turnurile înspre stele?
Pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească
Prin puterea bogăţiei mele, şi spre slava măreţiei mele?”

Nu se sfârşise încă-n totul vorba aceasta a împăratului,
Şi un glas s-a pogorât din cer zicând în faţa oamenilor:
,, Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!
Te vor izgoni, şi te vor alunga din mijlocul neamurilor,

Şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi prin păduri.
Îţi vor da să mănânci iarbă ca boii, şi vei fi în sihăstrie,
Şi vor trece peste tine şapte vremi, pân’ vei recunoaşte
Că Cel Prea Înalt, stăpâneşte peste-a lumilor împărăţie,

Şi că o dă cui vrea!” Chiar în acea clipă s-au şi împlinit
Pentru regele Nebucadneţar, cuvintele spuse asupra lui.
A fost izgonit din mijlocul oamenilor şi-a mâncat iarbă,
Ca boii; şi trupul i-a fost udat şapte ani, de roua cerului,

Până ce i-a crescut părul lung, ca şi penele unui vultur,
Şi unghii ca ghiarele păsărilor, în arşiţa soarelui de foc.
După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, rege,
Am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iar mintea la loc!

Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt. Am lăudat şi slăvit
Pe Cel ce trăieşte veşnic, plin de milă-n iubirea-I mare,
Pe Cel, a cărui putere este veşnică, şi-a cărui împărăţie,
Dăinuieşte din neam în neam, sub a Lui binecuvântare.

Toţi locuitorii pământului, sunt ca o nimica-naintea Lui!
El face ce vrea cu oastea cerului şi locuitorii pământului,
Şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui aprinse,
Nici să-I zică: ,, Ce faci?” sub întinsul cel larg al cerului.

În vrema aceea mi-a venit mintea-napoi ca şi la început,
Slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea, toate,
Mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei iar din nou
M-au căutat! Şi am fost pus peste împărăţie, în dreptate.

Acum, eu Nebucadneţar, Îl laud, înalţ şi slăvesc întruna
Pe Împăratul cerurilor ale cărui lucrări sunt credincioşie,
Toate căile Lui sunt juste, toate cărările Lui sunt netede!
El poate să smerească, pe toţi acei ce umblă în mândrie!”

Flavius Laurian Duverna

Încă un an…

Trecut-a iar un an la număr
Ducând cu el spre veşnicie,
Speranţa acelor, care sufăr
În timpul scurt, de pribegie.

Fiind ca şi străini şi călători,
Aici, în căutarea unei patrii
Mai bune de prea multe ori,
Sunt ca o pasăre între gratii.

Ar vrea sa scape, în sfârşit,
Să-şi ia zborul, spre-nălţimi,
Spre ţara sfântă ce-au dorit,
Dintre neguri, de-ntunecimi.

Din nou, să fie şi ei integraţi
În circuitul ceresc de valori,
Al celorlalte lumi, – cercaţi-,
Şi-n veci de veci nemuritori.

Prin jertfa Sfântă din Calvar,
Ei noul test poate să-l treacă,
Căci prin credinţă şi prin har
Menirea iar, pot să-şi refacă.

Prin planul de răscumpărare
S-au stabilit, măsuri precise,
De-a se veni, într-ajutorare
Acelor ce-au inimi deschise.

Acelor ce lovesc cu pumnul,
Nici în zadar, şi nici în vânt,
Ci-n stăpânire, îşi ţine trupul
Creştini în fapte, şi-n cuvânt.

O, încă puţin, da, încă puţin,
Că-n timpul cel de pregătire,
Cei patru îngeri, tot mai ţin,
Vânturile lor, spre mântuire.

Domnu’-Şi-ntinde încă harul,
Şi nimenea nu vrea să piară,
Ci toţi ce vor, pot fi în carul,
Când El va veni-a doua oară.

Să-I slăvească jertfa-I mare
Cu-al Său sange, neprihănit,
Ce-n dragoste, în revărsare
Întreg pământul l-a-mpânzit.

Flavius Laurian Duverna

Încă e har!…

Azi cât încă har mai este
Oricine are-încă favoare,
La sângele ce-l curăţeşte
Şi-aduce veşnica iertare.

Domnul, încă mijloceşte
Prin jertfa Sa ispăşitoare,
Şi păcătosu-ndreptăţeşte
Dacă trăieşte-n ascultare.

Astăzi, cât înca e lumină
Tot omu-şi are-o datorie,
Ca voia Tatălui, deplină
S-o cerceteze, şi s-o ştie.

Şi orice iotă să păzească,
Şi corn de literă din Lege,
Porunca s-o împlinească
Dreptatea spre-a înţelege.

Acum cât înca e chemare
La nunta cea de Împărat,
La ospăţul, de sărbătoare
Ce-n cinstea Fiului e dat,

Când Împăratul, va intra
Să-şi vadă oaspetii veniţi,
Niciunul sa nu fie contra,
Şi fară haine, nepregătiţi!

Azi cât încă Domnul bate
La poarta inimii, încuiată,
De deschide,-acela poate
Să afle dragostea curată,

Să simtă culmea biruinţei
În jertfa sfântă, la Calvar,
Unde pe crucea suferinţei
Ea ne-a dat har, dupa har.

Flavius Laurian Duverna