… prospeţimea începuturilor … tainele
Motivaţi de statistici lăudabile şi atraşi de altele şi mai dimensionale, miresmele naturale ale spiritualităţii de început nu prea se mai simţeau fiind înlocuite de parfumări sintetice moderne. Amintirile despre înţelepciunea primară s-au făcut însă doruri de întoarcere în timp contra avansării prea iute a timpului parcă şi s-au făcut cereri de suflet comunitare pentru oprirea sau măcar încetinirea procesului de tehnicizare spirituală. Alegerea lui Ted Wilson ca Preşedinte al Conferinţei Generale pentru Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, este produsul concret al acestui fenomen. El şi-a început mandatul cu programarea de retrăire în prospeţimile începuturilor bisericii, cu atât mai autentic cu cât întoarcerea cu o sută, două, de ani înapoi pare imposibilă într-o lume în care deja “ieri”, este socotit tehnic o vechitură.
La Dumnezeu însă – cum zice Scriptura – “totul este cu putinţă”, aşa că treaba merge. Cartea “Tragedia Veacurilor” sau “Marea Luptă”, ne poartă încă odată pe drumurile profeţiilor biblice, într-o retrăire înviorătoare, mai ales acolo unde pastorii iau de bune recomandările lui Ted Wilson cu privire la ea.
Aşa s-a întâmplat că am ajuns Sabatul trecut, ca studiu, la Reforma din Franţa care se împotrivea superstiţiilor Romei. Pastorul a subliniat acţiunea din noaptea de neuitat – afişe care atacau liturghia catolică au fost plasate în toată ţara, ba unul din ele chiar pe uşa camerei particulare a regelui. Întrebarea a fost “au făcut bine aceşti oameni sau nu”? După urmări şi după comentariile lui Ellen White despre incident, răspunsul a părut uşor de dat. N-au făcut bine. Ea numeşte acest lucru “zel necontrolat şi greşit plănuit”, pretext de persecutat “ereticii”. Un jurământ solemn (ne întrebăm cât de “solemn”), de a stârpi “erezia” a fost făcut în catedrala în care după trei sute de ani avea să fie înălţată “zeiţa raţiunii”, altă mare blestemăţie.
Parte din liturghia de care erau nemulţumiţi protestanţii francezi, era CINA DOMNULUI, ÎMPĂRTĂŞANIA, CINA CEA de TAINĂ, SFÂNTA CINĂ, deja după cum vedeţi şi în româneşte sub mai multe denumiri pentru a nu se strecura cumva veo greşeală de înţelegere. Disputa era atunci şi mai e şi acum, între TRANSSUBSTANŢIERE – înţelegerea catolică şi CONSUBSTANŢIERE – înţelegerea protestantă. Transsubstanţierea este schimbarea substanţei pâinii şi a vinului în substanţa trupului şi a sângelui lui Isus Hristos în timpul liturghiei. Consubstanţierea ar fi prezenţa lui Isus Hristos în timpul liturghiei în care ar dăinui substanţa pâinii şi a vinului. Pe parcurs, în neoprotestantism simbolismul a mai fost nuanţat, fără însă a fi definit concret, probabil din neputinţa omenească şi din voinţa divină de a rămâne o taină. Aşa se face că încercarea acestui lucru s-a învârtit în jurul cuvântului TAINĂ, care, când a fost folosit ca să admitem că se petrece ceva neînţeles, când nu a fost folosit ca să nu greşim că se petrece ceva foarte bine înţeles. Transsubstanţierea sau nimic, nu e nici o rezolvare.
Vorbirea Domnului “luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”, “Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu”, era continuarea unei vorbiri folosită mult înaintea serii “CINEI PASCALE” din odaia de sus, sub forma “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”. Ea este figurată, simbolică. Ea n-a fost înţeleasă atunci ca “transsubstanţiere”ci doar a fost folosită ca pretext pentru a-L respinge pe Domnul şi a pleca de la El. Era uşor pentru ei a-şi acoperi depărtarea de El prin argumentul “logic” că prin lege era interzisă folosirea sângelui ca băutură, etc. Pe ce argumente s-ar respinge azi “transsubstanţierea” mi-e penibil să-mi închipui. Cele religioase din vechime, şi cele “ştiinţifice” de azi. Ultramicroscoapele asupra unei fărâme din pâinea de la liturghie sau a unei picături din vin. Rezultatele analizelor nu ar arăta nimic mai mult decât componenţa pâinii şi a vinului. Este “năpustirea” ştiinţei cu cea mai înaltă tehnică asupra faimoasei “pânze din Torino” presupusă a fi fost cămaşa Domnului, este urâţenia de a se găsi pe ea un DNA, cu un număr ciudat de cromozomi care ar dovedi în sfârşit nepaternitatea umană decât pe jumătate.
Nu este transsubstanţiere desigur, nici consubstanţiere poate. Atunci ce este? NIMIC? Dacă nimic, de ce rugăciunea de “binecuvântare” şi nu deloc, sau o rugăciune obişnuită? Secularii se reped din nou cu aparatele să demonstreze că între vinul binecuvântat turnat în pahare şi cel rămas în sticlă care nu intră în folosinţă deşi binecuvântat, nici o deosebire, nici chiar deosebire cu cel rămas pentru următoarea cină. Chiar nici una?
De ales între TRANSSUBSTANŢIERE şi NIMIC, este de ales între Sacrilegiu şi Profanare. Nu spun că abordarea acestei părţi de liturghie cu numirea “CINA” sau “ ÎMPĂRTĂŞANIE” este neapărat necuviincioasă, dar aş păstra cuvântul “TAINĂ” ca să accept în smerenie distanţa dintre CE ESTE ea, şi neputinţa de a înţelege ce ESTE cu adevărat.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)