“…şi nu ştii…”, Apocalipsa 3, 17

Este vorba de “ignoranţă”? Poate şi de ea, dar nu doar de ea. Este vorba de “păcălit”? Cumva, dar în niciun caz numai atât. Este vorba de “con-ştienţă” sau “in-conştienţă”? Poate câte ceva din amândouă. Este vorba de “con-ştiiinţă”? Absolut că şi de ea. Cât, de ea?

   “Pentru că zici…”. Şi dacă “nu ar zice”, ar fi cumva altfel decât “e”? Face vreo diferenţă acest “zici”, în starea Laodiceanului? Cum se agravează situaţia lui prin faptul că ŞI “zice”?

Acest “…şi nu ştii…” al Martorului Credincios către om certifică juridic o stare de “neştiere”? Înseamnă că laodiceanul beneficiază de circumstanţe atenuante şi ne întrebăm dacă ele sunt vitale sau nu şi cum pot fi luate în consideraţie? Ce fel de “neştiere” poate sta ca motivaţie pentru “nevinovăţie”? Este vreun fel de “ştiere”, suficientă pentru veşnicire? Putem defini că “a şti” înseamnă de fapt “a fi”, “a exista”?

Ce “ştie” şi ce “nu ştie” Laodiceanul?

Fără îndoială că el “nu ştie” că este “ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. Dar ştie că “este bogat, s-a îmbogăţit şi nu duce lipsă de nimic”? Sau doar “zice” aşa. Se crede cu adevărat precum “zice”? Este conştient de ce “zice”? De ce nu se bucură de situaţia lui FĂRĂ să “zică”? Dacă ar fi aşa şi ar fi conştient că este aşa, ar mai “zice”?

Spre învăţare, presupunem situaţia că Laodiceanul este “căldicel”, “nici rece, nici în clocot”, este “ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”, dar tace, nu zice “sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”. În această ipostază nu ar mai fi necesară intervenţia Martorului Credincios cu motivaţia “pentru că zici”, deşi sfatul de ieşire din situaţie ar fi acelaşi. Aşadar, măcar “să nu zică”. De ce să îşi agraveze situaţia pe degeaba? Ce-i foloseşte acest ieşit în faţă şi “zis”?

“Ştie” Laodiceanul ce “zice”? Întrebarea se poate referi la “ştiere” ca fiind real sau nu ce zice, sau la faptul dacă îşi dă seama sau nu. O face în urma unei analize a stării sale sau se repede inconştient ori acoperindu-şi conştienţa, să se laude mai adăugând de la el, chiar dacă nu e chiar aşa?

Solia Martorului Credincios nu este construită arbitrar, ci ţine cont de “babilonia” situaţiei. Omeneşte s-ar fi cuvenit – zicem noi -, “…şi nu ştii…” să răspundă unui “şi tu ştii”, sau “ţi se pare că ştii”, dar “…şi nu ştii…” este răspuns la “pentru că zici”. Faptul că Laodiceanul “zice”, înseamnă că el ştie ce zice? Înseamnă că zice fără să ştie? Este într-o stare de “ignoranţă”? De “păcăleală”?

La “sunt bogat”, zicerea Laodiceanului, ar fi fost destul ca Domnul să răspundă cu “eşti sărac”, zicem noi în mod greşit. Textul biblic ne arată însă că “…şi nu ştii…” este mult mai cuprinzător decât se pare. Laodiceanul trebuia să ştie că mai este şi “ticălos” şi “nenorocit” şi “orb” şi “gol”. “Sărac” ar fi reieşit repede din pretenţia “sunt bogat”, “orb” ar fi reieşit din “…şi nu ştii…” (Nu vezi, nu-ţi dai seama, îţi place să nu vezi acest lucru şi să nu-ţi dai seama de el), dar celelalte, trebuiau neapărat puse în evidenţă şi rezolvate? Ele ţineau de “pentru că zici” în cea mai mare măsură.

   “Sărac” este rezolvat prin “cumpără de la Mine aur curăţit prin foc ca să te îmbogăţeşti”, “orb” rezolvat cu “alifie pentru ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi”, “gol” este rezolvat prin “haine albe ca să te îmbraci cu ele”. Cum se face că Martorul Credincios nu dă nici o rezolvare cu privire la “ticălos” şi “nenorocit”? De ce? Pentru că “ticălos” şi “nenorocit” nu ţin de vreo acţiune de “cumpărare” a ceva pentru a nu mai fi aşa. “Ticălos” este o stare volitivă şi continuă din partea omului pe care Domnul o respectă deşi cu infinită durere, “nenorocit” este o stare în care omul îşi poate controla numai atitudinea, unde omul nu mai poate oferi nimic altceva decât “nenorocirea” lui. Prima este “pieirea” dintr-un singur sens, cea de a doua “salvarea” dintr-un singur sens, fără interrelaţia vânzare – cumpărare.

Solia Domnului Isus către Laodicea prin cel pe care-l numeşte “îngerul” ei, este de fapt Planul de Mântuire spus în esenţă de ultimă urgenţă omului, este o solie individuală şi singura, fără nici o alternativă.

Ea se încheie cu conştientizarea. Domnul zice “…şi nu ştii…”, dar Eu ştiu şi îţi spun şi ţie ca să ştii şi tu. Ca să poţi fi salvat trebuie “să ştii” şi “ să vrei”. Apoi, vom “cina împreună”. Adică nu doar Domnul cu el, ci şi el cu Domnul.

Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)