DOAR SPRE PILDUIRE
Fiecare ţară are un imn al ei. Unele au chiar mai multe şi chiar le au concomitent. Imnurile României deşi nu oficial simultane, s-au mai petrecut unele pe altele mai ales în anumite mulţimi ale populaţiei ţării. De pe la jumătatea secolului trecut au fost însă vreo cinci dacă nu mai multe, în raport de împrejurări politice şi sociale şi poate şi religioase.
Imnul de azi al României, “Deşteaptă-te române” este cumva şi cel mai vechi al ei, traversând Războiul de Independenţă şi cele două Războaie Mondiale. Apoi timp de 23 de ani între 1947-1970 a fost interzis, iar din 1970, MELODIA a putut fi cântată din nou dar NU pe VERSURILE ORIGINALE. După 1989 imnul a devenit oficial.
S-ar zice, că la ocaziiile festive de proporţii naţionale se cântă numai patru strofe din unsprezece câte are. Prima şi ultima sunt din cele alese a fi cântate. Problema IMNULUI a stârnit de curând discuţii aprige în media României – cu ocazia inaugărării aşa zisului “stadion olimpic” al ţării -, care pot fi de învăţătură şi la alte imnuri în alte domenii. S-a pus întrebarea, câţi din cei peste 20 de milioane de români or fi ştiind pe dinafară imnul ţării. De fapt întrebarea s-a redus până la dacă îl ştie cineva. Măcar un politician mare patriot, un parlamentar sau un academician. Într-un interviu televizat s-a constat că Preşedintele ţării nu-l ştie. După primele două versuri ale primei strofe s-a oprit recunoscânnd că nu-l poate duce mai departe, deşi în strofa a doua ar fi ajuns la numele său, Traian.
Nu este treaba noastră să descâlcim ideile sau formele de exprimare ale textului, dar pentru cine încearcă este tare greu. O avalanşă de avangardism neorânduit chiar dacă aparent încercând să demoleze nedreptatea se împotmoleşte într-o “porneală” incoerentă, se poticneşte într-o falsă grandoare invectivală. Aşa că am mare îngăduinţă pentru neştiutul lui pe dinafară mai ales că uneori s-a mai cântat şi MODIFICAT, în raport de împrejurări. Melodia este însă IMNICĂ şi ar merita un text ordonat, mai ales că ultima strofă cu primul ei vers ar vrea să-i salveze onoarea dar îl încurcă şi mai tare. “Preoţi, cu crucea-n frunte! Căci oastea e creştină”.
Intrigat, dar să mă mai şi dezmeticesc puţin, am trecut la “Trei culori”, mai accesibil mie şi ca melodie şi ca text, imnul României oficial între 1977-1990, cu muzica aceeaşi dar cu textul MODIFICAT. De fapt, în imnul oficial a rămas din textul orginal DOAR TITLUL, care este şi primul vers al primei strofe – “Trei culori cunosc pe lume”. Varianta originală face descrierea culorilor steagului şi reprezentarea lor, iar în încheiere devoţiunea la steag. În imnul cu textul MODIFICAT, de care vorbim şi care a fost OFICIAL, numai în strofa a treia culorile steagului sunt amintite şi doar amintite, nu şi semnificaţia lor, iar în rest este ceva cutremurător de urât exprimat:
“Liber cu un nou renume / Şi un ŢEL CUTEZĂTOR”
sau
“Azi partidul ne uneşte / Şi pe plaiul românesc / Socialismul se clădeşte /PRIN ELAN MUNCITORESC”
Încheierea imnului este o deşertăciune totală:
“Iar tu, Românie mândră / Tot mereu să dăinueşti / Şi în comunista eră / CA O STEA SĂ STRĂLUCEŞTI”.
La acest imn, MOIDFICĂRILE au fost făcute de mai multe ori, ultima dată, atenţie, în 20 Iulie 2011, adică acum două luni.
Şi fiindcă mai aveam câteva minute disponibile, m-am uitat şi pe imnul “Pe-al nostru steag e scris unire”. E frumos imnul şi mai ordonat ca idei, dar când omul îşi depăşeşte măsura se simte imediat. Strofa a 4-a:
“Şi-n cartea veşniciei scrie / Că ţări şi neamuri vor pieri / Dar mândra noastră Românie / Etern, etern va înflori”.
Fără comentariu. În amintirea lui Ciprian Porumbescu, melodia este acum imnul ALBANIEI. Nu ştiu – deşi mi-ar plăcea să ştiu -, pe ce text. Oricum, Wikipedia zice că cea din urmă MODIFICARE de text – de până acum bineînţeles -, a fost făcută în August 2010.
E tristă istoria aceasta. De nu s-ar întinde şi în lumea spirituală şi să devină aceeaşi istorie cu imnele credinţei noastre!
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)