Între CE şi CUM
Tonul face Muzica?
Cred că atunci când a fost izvodită zicerea “TONUL FACE MUZICA”, s-a avut în vedere a nu se da tonul – sunetul de început – greşit, ca nu cumva performarea să fie alta decât şi-a dorit compozitorul. Transferată în înţelesuri mai profunde, spirituale, cu urmări veşnice în anumite situaţii, regăsim zicerea în Scripturile Sfinte sub forma “şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă”?
De fapt “TONUL FACE MUZICA”, nu prea a făcut carieră în muzică. Lumea seculară îndeobşte promovatoare de muzică, are grijă să nu se dea tonul greşit şi să se respecte indicaţiile de interpretare adnotate. Implantată în COMUNICARE de orice fel, valoarea zicerii este diferită de la caz la caz. S-a ajuns la exagerarea că felul CUM vorbeşti – numit TONUL – este mai important decât CE vorbeşti adică substanţa de înţeles. Evident că acest lucru nu înseamnă să ţipăm unii la alţii, vorbire dictatorială sau violentă, concurenţă de cine vorbeşte mai tare sau ameninţător, gălăgie fără substanţă, exemple de care Bilbia este plină, cu aspecte negative, de evitat. În acelaşi timp evitarea felului de vorbire serios, ferm, hotărât pe adevăruri incontestabile, că se replică instantaneu cu TONUL FACE MUZICA, nu este nici el scripturistic. Când se zice “tot pământul să tacă înaintea Domnului” nu se poate aplica zicerea noastră cu TONUL şi cu MUZICA, şi acest lucru nu se poate cânta în orice gamă. Este ALTCUM decât “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” deşi Domnul este acelaşi. Fiecare situaţie are frumuseţea, valoarea şi însemnătatea ei şi nu se pot exclude şi nici înlocui.
Nu mă pricep cine ştie ce la muzică, dar cu aplicarea zicerii de care am amintit în vorbire, mi se pare mie că se tinde spre tonalităţile “duioase”, ca lumea chipurile să nu se sperie sau ce altceva soi de democraţie religioasă foarte ispititoare. Mă gândesc acum în ce tonalitate o fi vorbit şarpele în grădina Edenului Evei, cu ce blândeţe, cu ce duioşie, cu ce măiestrie de comunicare. Minciuna lui nu trebuia proclamată, nici măcar spusă cu fermitate sau apăsat, ca nu cumva să trezească opoziţie. Vorbirea lui alunecoasă şi ispititoare a cântărit pentru Eva mai mult decât iubitoarea dar aparent restrictiva vorbire a Domnului “să nu mănânci din el, căci în ziua în care vei mânca vei muri negreşit”, despre care Adam îi spusese şi ei după ce a fost făcută din coasta lui. Probabil că nu degeaba, ci profetic vorbeşte apostolul despre zilele noastre când “gâdilările de urechi” se bucură de tonalităţile cele mai “delicate”.
Am fost martor săptămâna aceasta la un fel de Şcoală de Sabat în trei. Un rabi, un reverend creştin şi un imam. Subiectul era “SABATUL”. O atmosferă de discuţie mai “cerească” decât aceasta nu am văzut până acum. Desigur, ambitusul de CUM se comunică este mai întins chiar decât cunosc experţii în muzică şi îl putem găsi reprezentat în Biblie. Aş pune la capătul celălalt al acestei scene la zi, exemplul la îndemână acum al apostolului Pavel care zice că “e bine că mai sunt între voi şi partide, ca să iasă la lumină adevărul” sau zicerea Ellenei White că “avem a ne îngrijora dacă între noi nu se mai ridică nici o întrebare cu privire la adevărurile Scripturii”.
În discuţia de care amintirăm, nu se vorbea despre găsirea unui adevăr biblic în privinţa Sabatului zilei a şaptea. Unul avea sabatul Vinerea, unul Sâmbăta, şi celălalt Dumineca. Nu reieşea că dacă ar mai fi fost încă un interlocutor care ar fi avut sabatul Miercurea ar fi fost vreo problemă. Dimpotrivă, bucuria ar fi sporit. Se mai degaja o înţelegere deosebită fiecare asupra celuilalt, încât era o încântare pentru fiecare că celălalt avea altă zi de Sabat. Cât despre vreo încercare de a se ajunge de acord asupra unei singure zile – indiferent care, nici vorbă. Dacă unul sau doi dintre ei, ar fi trecut de partea altuia spunând că pe viitor e hotărât – pentru pace, armonie, frăţietate etc. – să treacă la convingerea celuilalt, atmosfera s-ar fi stricat. Era perfect aşa cum era. Fiecare îi lăuda pe ceilalţi doi pentru Sabatul lor, lăsând fiecare tonalitatea Sabatului său mai prejos de a celorlalţi, de parcă împlinea Scriptura de “a da întâietate” prin generozitate şi apreciere, iar gestica prin care se făcea acest lucru părea superbă. Discuţia aceasta despre Sabat s-a încheiat într-o pace deplină cum nu-mi amintesc să mai fi văzut în vreo biserică creştină. Adică aşa cum începuse, ba chiar mai frăţească. Îmi veneau în minte texte din Scriptură despre Sabat, despre ziua a şaptea, de parcă eram testat cum se zice că va fi testat fiecare în zilele de pe urmă. Un lucru mi se părea sigur, TONALITATEA. Adică ea părea să răspundă întrebării CUM. Mi-era mai greu cu întrebarea CE. Mi-era teamă de un hibrid pe care mi-a venit în cap să-l numesc o “mascaradă de duioşie”, dar m-am reţinut dorind să vă întreb şi pe dumneavoastră ca să nu greşesc. Cine dăduse tonul nu ştiu, dar muzica, în felul în care se dăduse tonul curgea. Nu este nici datoria, nici dreptul meu de a face judecăţi. Doar am povestit ceea ce cred că încă mai poate fi văzut în arhivă.
Desigur, trăirile cu această ocazie mi-au fost mult mai multe şi mai intense, dar le-am simplificat pentru a avea loc în acest scurt câte ceva, între Ce şi Cum.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)