Oricât de tainic ar fi Dumnezeu în necuprinderea Lui – şi este – şi oricât de limitat ar fi omul şi limbajul omenesc – şi sunt -, în legătură cu MÂNTUIREA nu se poate pune problema neputinţei de comunicare între Dumnezeu şi om. Domnul se coboară la nivelul limbajului nostru oricât de sărac ar fi el, pentru a ni se descoperi pe măsura înţelegerii noastre. Sfânta Scriptură este principala modalitate prin care Dumnezeu comunică cu omul în orice limbă ar vorbi el. Acest lucru face parte din măreţia Sa. Când se întâmplă necomunicare sau întreruperea ei, nu se datorează neputinţei lui Dumnezeu de a se adresa la posibilităţile omului şi nici neputinţei omului de a recepţiona mesajul, ci nevrerii lui de a face aceasta. Dacă s-ar susţine că limbajul omenesc – în toată sărăcia lui de exprimare -, este o barieră de comunicare între Dumnezeu şi om, ar fi incorect şi ar caracteriza greşit pe Dumnezeu ca neputându-Se coborî la nivelul limbajului uman şi deci la înţelegerea noastră şi prin aceasta s-ar justifica necomunicarea.
Să spunem însă câte ceva despre obstacolele sau încurcăturile de comunicare între oameni datorită limbajului înnoit şi reînnoit scăpat de sub control şi întrebuinţat dezordonat.
Au fost obstacole de comunicare, mai precis de transmitere a mesajului evanghelic în înţelesul său autentic în Biserica Apostolică şi mai ales în primele secole după ea, când înţelegerile clare din Limba Ebraică a Scripturilor Sfinte au trebuit spuse în Limba Greacă şi Latină, limbi îmbibate cu expresii mistice păgâne sau accentuat seculare. Influenţa acestor obstacole o simţim şi noi în Limba Română cum probabil în toate limbile, deopotrivă legată de partea lexicală latină şi filozofică greacă.
Religia Creştină, la intersecţia dintre MONOTEISMUL iudaic şi islamic pe de o parte şi POLITEISMUL păgân, şi-a căutat identitatea spirituală şi şi-a găsit-o, dar i-a fost dificil să şi-o exprime. Terminologia folosită nu este pe măsura ideii de esenţă.
Citind Biblia de la un capăt la celălalt nu avem nici o problemă de comunicare între noi şi Domnul, şi nici între noi şi noi în problema mântuirii. Limbajul scripturistic ne este familiar şi înţelegerea are loc natural.
Când terminologia areopagică, academică normală, intră în comunicare, încep problemele, deşi nu ar trebui, dimpotrivă. Cuvintele MONOTEISM şi POLITEISM nu sunt în Scriptură, deşi ideile sunt. De altfel nici varianta creştină TRINITATE nu este, deşi ideea este. De fapt cuvântul TRINITATE nu este un răspuns adecvat lexical. La MONOTEISM şi POLITEISM s-ar cuveni o corespondenţă de felul TRI-TEISM sau TRINI-TEISM cu referire nu la UNITATE, ci la NUMĂRUL care formează UNITATEA. Cuvântul TREIME, adesea folosit în limbajul de comunciare curent, nu se află în Biblie cu referire la divinitate, ci doar ca parte de măsură, într-o vorbire comună şi nu cu specificaţii deosebite. Extrapolarea înţelesului din expresia SFÂNTA TREIME, prezentă în Biblie ca idee dar nu ca limbaj, a intrat în folosinţă în chip corect ca înţeles dar deficitară ca formă de exprimare. Îmi place de exemplu exprimarea dintr-o cântare creştină “Din VEŞNICA TREIME Cuvântul S-a-ntrupat”, deşi ca limbaj îmi persistă un oarecare disconfort.
În alte limbi, mai puţin în Limba Română, mai este folosit pentru DUMNEZEIRE cuvântul TRIUN care analitic ar fi mai aproape de exprimarea MONO şi POLI decât TRINITATE avându-se în vedere CÂŢI şi nu CUM.
Este Religia Creştină MONOTEISTĂ? Ea zice că da. Zice aşa pentru că nu poate şi nu vrea şi nu-i place să spună că e POLITEISTĂ? Susţinerea cu Biblia este la îndemână. Deutoronom 6, 4 scrie: “Domnul, Dumnezeul nostru este UN SINGUR DOMN”, sau Deutoronom 4, 35: “Şi că nu este ALT DUMNEZEU afară de El” etc. Prin CREZ, creştinismul este MONOTEIST alături de iudaism şi islamism. Dar un MONOTEISM TRINITAR. Un Monoteism Creştin.
Este Religia Creştină POLITEISTĂ? Ea zice că nu, deşi Biblia spune “Hristosul, care este mai presus de toate lucruile, DUMNEZEU binecuvântat în veci”, Romani 9, 5 sau “TREI sunt care mărturisesc în cer: TATĂL, CUVÂNTUL şi DUHUL SFÂNT”, 1 Ioan 5, 7. Şi apostolul continuă cu “şi aceşti TREI sunt UNA”, căci “UNA” auzise el de la Domnul, şi nu zice că cei TREI sunt UNUL, căci Domnul nu spusese aşa. El spusese “UNA”, cu privire la RELAŢIA DESĂVÂRŞITĂ de dumnezeire dintre El şi Tatăl şi nu cu privire la NUMĂR. Analitic pe limbaj, Religia Creştină este POLITEISTĂ. Filozofic, teologic, nu se vrea aşa. Oricum, avându-se în vedere POLITEISMUL cu un număr indefinit şi nedefinit de Fiinţe Divine, Religia Creştină nu este POLITEISTĂ. Ea niciodată nu a depăşit numărul de TREI, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi niciodată nu l-a coborât, ci doar a căutat să-l exprime UNIT, preferând să se declare MONOTEISTĂ, dar cu o DUMNEZEIRE din TREI fiinţe creatoare. Nu mai mulţi căci Scriptura spune TREI, nu mai puţini căci Scriptura spune pe toţi TREI. “Şi Botezaţi-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”.
Despre ce este vorba? Mai puţin este important CE, în dezbaterea MONOTEISM, POLITEISM, TRINITATE, şi este vital important, chiar veşnic important CE zice Biblia, indiferent cum este exprimată ea în limbajul uzual extrabiblic.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)