LEGEA IERTĂRII
IERTAREA nu este fără de lege. Dimpotrivă, este cea mai legică formă a existenţei în circumstanţa cea mai grea, cea a căderii şi trebuinţei salvării. Iertarea nu este nici ocolirea legii, ci împlinirea ei în forma cea mai specială. Atunci când nu este vină, nu este nevoie de iertare. Lumile necăzute nu practică iertarea pentru că nu au de ce. Posibilitatea păcătuirii făcea ca ideea iertării să existe, dar practicarea ei urma să aibă loc numai în acest caz. După ce omul a păcătuit, IERTAREA şi-a desfăşurat măreţia în cadrul Planului de Mântuire atât în relaţia Dumnezeu-om cât şi în relaţia om-om după modelul divin.
LECŢIA de IERTARE oferită nouă prin marele exemplu- răstignirea Domnului Isus pentru salvarea noastră – va fi studiul veşniciilor, dar câte ceva despre această taină poate face obiectul observaţiilor noastre de uimire chiar de pe acum.
LEGEA IERTĂRII se bazează pe PREŢUL IERTĂRII. Preţul este totdeauna cât greşeala, poate uneori mai mare, dar niciodată mai mic. Cel care iartă nu iubeşte ocolind vina, ci plătind-o, iar cel care este iertat nu iubeşte ignorând plătirea, ci mulţumind pentru ea. Până şi ceea ce numim “amnistie”, o nuanţă a iertării, nu se face oricum, pe degeaba, dincolo de lege, ci bine motivată într-un articol de lege pentru a putea fi implementată de drept.
Iertarea poate fi NECONDIŢIONATĂ din partea celui care iartă, dar nu devine aplicabilă decât CONDIŢIONAT, adică cel care urmează să o primească să o şi vrea. Nimeni nu poate fi iertat dacă nu vrea. Nu se poate ierta împotriva legii, ci împlinind legea. Exemplul suprem, Domnul Mântuitorul, în timp ce ne ierta, împlinea Legea subliniindu-i veşnicitatea.
Mare este taina iertării, dar Domnul Dumnezeu Legiuitorul nu a decretat-o printr-un fel special de amnistie pentru greşeala omului, ci a plătit-o cu preţul răstignirii Fiului Său pe cruce.
Coborând la posibilităţile noastre de înţelegere şi de practicare printre noi, “pomul cunoştinţei binelui şi răului”, a fost precum culoarea roşie în trafic, cu nici o putere în sine, dar cu putere de lege prin reprezentare. Dacă verdele ar fi restrictiv, puterea de reprezentare s-ar muta pe verde prin împuternicire juridică. Generalii şi soldaţii fără vestoanele cu grade pe epoleţi, lipsind investitura, sunt egali juridic. În lumea noastră măruntă, legiuitorul nu poate “ierta” pe cineva de călcarea legii, pe degeaba. Dacă ar face-o, cerinţele legii ar rămâne descoperite, legiuitorul s-ar face vinovat şi drept de plată, vinovatul primar ar rămâne vinovat neplătind vina, şi aşa o întreagă DEZORDINE care ar pune în imposibilitate existenţa.
Dar să nu continuăm cu aceste observaţii aride şi obositoare la prima vedere, şi să mai abordăm şi alte aspecte ale iertării, măcar întrebându-ne. Se poate greşi iertând? Între noi, popular, iertarea capătă uneori aspectul unei tranzacţii ieftine de mărinimie sub semnătura milei, un plus de orgoliu pentru iertător, o reţinere de prestigiu pentru iertat, instaurând o inegalitate în frăţie. Dacă tot trebuie să iert “mereu”, deducere din “de şaptezeci de ori câte şapte”, mă declar “iertătorul” neplătind nimic bineînţeles şi făcându-mi şi un nume prin aceasta. Dacă sunt cel iertat şi tot trebuie să fiu iertat mereu, atunci de ce nu aş greşi în continuare. Observ şi alt aspect de înţelegere din dialogul dintre Domnul şi Petru cu privire la iertare. Întrebându-L pe Domnul de câte ori să ierte pe semenul său, Petru voia să ştie nu de câte ori să-l ierte, ci după a câta oară să înceapă să nu-l mai ierte. Din răspunsul său, ucenicul nu voia să spună că trebuie să-l ierte pe cel ce-i greşeşte de şapte ori, ci că a opta oară să nu-l mai ierte. Domnul nu-i mărea numărul iertărilor, ci îi desfiinţa pragul începerii neiertării. Adică NEIERTAREA nu intră în discuţie. La păcătuirea omului, Domnul nu a pus în discuţie POSIBILITATEA NEIERTĂRII, chiar dacă PREŢUL care urma să fie PLĂTIT avea să uimească Universul întreg.
Aşa dar există IERTARE. Câtă? Multă. Nesfârşită.
Ispita ar fi ca să mă prevalez de această IERTARE pentru a continua volitiv să greşesc. IERTAREA nu trebuie să intre în calculul prealabil păcătuirii. Când greşesc conştient şi voit în numele iertării, IERTAREA dispare. “Poţi greşi căci există iertare”, este un dicton de care nu ar trebui să ascultăm niciodată. Este IERTARE şi deci disperarea privind starea mea nenorocită de păcat, nu ar trebui să existe. Batjocorirea că pot face orice pentru că este IERTARE, nu ar trebui să existe nici ea.
De adus aminte că Domnul nu i-a descoperit omului la început că în cazul neascultării i se va pune la dispoziţie IERTAREA pentru salvarea lui. Ea este apanajul omului de după cădere, inclusiv a noastră şi cu atât mai mult să facem din ea speranţa noastră şi nu o viaţă de nelegiuire în numele ei.
Benone Burtescu (dburtescu2aol.com)