Modestia dinspre cele şapte coline?
Lumea nu este obişnuită ca Roma să nu fie arogantă şi Vaticanul să nu fie mândru. Tocmai de aceea imaginea celui mai mare eveniment al acestor zile – alegerea noului papă în urma demisiei care a avut loc -, parcă ar fi împotriva istoriei, socotind cumva de bine, neaşteptat de bine, şi s-ar pune întrebarea ce să însemne şi s-ar pune întrebarea ce să urmeze. Desigur, nu era de aşteptat ca Papa Benedict înainte de a demisiona, sau Papa Francisc înainte de a prelua scaunul pontifical, să cureţe de înfăţişările mistice tavanul sixtin lăsând înstelarea să ne ducă spre tronul lui Dumnezeu de la capătul miazănoaptei biblice, dar să fim sinceri nimeni nu prea ne aşteptam ca un papă – infailibil prin definiţie autoatribuită -, să se socotească nevrednic de păstorirea omenirii mai departe. Nu ne aşteptam nici ca noul papă în loc să-şi înceapă mandatul cu propria binecuvântare către turma cea mare, să ceară turmei celei mari să se roage pentru el, păstorul, şi să-i transmită binecuvântarea, el, socotit binecuvântătorul.
A fost ales primul papă iezuit. Primul papă latino-american, cu rădăcini italiene. Primul papă care şi-a luat numele Francisc de la ordinul călugăresc franciscan (întemeiat de Francisc de Assisi), supranumit deja “papă al poporului” (politicienii sunt gata să-l considere “socialist”). După comentariile mediei, numele adoptat nu este o întâmplare, ci o reprezentare a provenienţei lui sărace, neelitiste, situaţie şi moştenită dar şi adoptată prin renunţare. Nimeni nu este îndreptăţit să spună că istoria s-a oprit pentru a o lua de-andoasealea, după cum nimeni nu este îndreptăţit să nege nişte realităţi ce se desfăşoară surprinzător de neaşteptat.
Dacă aprecierile în circulaţie sunt cât de cât reale – şi n-au de ce să nu fie -, cea mai educată parte a credincioşilor catolici ar fi formaţiunea numită IEZUITĂ. Numeric, statistica vehiculată pare şi ea de poveste, adică doar câteva zeci de mii la peste un bilion. Ordinul călugăresc Iezuit, în traducere liberă “Compania lui Isus”, a fost înfiinţat cu o jumătate de mileniu în urmă la ideea călugărului spaniol Iganţiu de Loyola cu scopul combaterii a ceea ce atunci se numea “Erezia Reformei” şi pentru consolidarea puterii papale, fracturată în urma Schismei Ortodoxiei apucată spre răsărit. În ţările predominant catolice, Ordinul Iezuit a fost socotit elita gândirii religioase creştine pentru păstrarea purităţii scolastice de doctrină. În lumea ortodoxă şi mai ales protestantă, terminologia de dicţionar a Ordinului Iezuit era însoţită până la reprezentare în figurat de amestec politic, fără de scrupule în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor. În acest spaţiu combatant care a durat secole, fermitatea doctrinară din lumea catolică era socotită ipocrizie, perfidie etc. de cealaltă parte, lucru menţionat în definiţiile dicţionarelor până de curând. Doar de câţiva zeci de ani încoace, beligeranţa a diminuat odată cu eforturile ecumenice de mare anvergură, şi definiţiile de dicţionar se arată cumva mai respectuoase. Aşa se face că alegerea lui Jorge Bergoglio, primul papă iezuit din istoria Vaticanului, adică cel de al 266-lea, de toţi, nu a stârnit nici un comentariu major încrâncenat, la nici un alt nivel de altă denominaţiune, cu atât mai puţin de biserică. Bine venit şi primit de toată lumea. Ca şi cum nu se putea altfel.
Absolut că acest eveniment nu este o joacă a întâmplării, ci un element profetic de bază în peisajul sfârşitului. Nu este vorba de un vârf de lance pe care o formaţiune de masă politică sau religioasă l-ar putea manevra în anumite scopuri, ci o reprezentare de substanţă în fragmente de omenire foarte importante care ar putea impune direcţii.
Noul papă, nu este reprezentantul sau asociatul elitei minoritare a lumii care nu a ar supravieţui fără de bilioanele de suflete care formează baza societăţii omeneşti, şi de aceea el este “papa celor mulţi” şi vine la masa negocierilor pentru era cea nouă de fericire ca purtătorul lor de cuvânt. S-a dus vremea lui Stalin care întreba ignorant de profeţie: “dar papa câte divizii are”. Dacă la festivităţile de încoronare ca papă şi monarh al statului Vatican de aceste zile, garda elveţiană ar fi fost de o sută de ori mai numeroasă, nu ar fi însemnat absolut nimic mai mult faţă de lumea de sub umbrelele de ploaie care aştepta un fir de fum alb care să-i spună că are un stăpân, dincolo de orice frică dinspre vreun fel de Orient. De aceea se zice că profetic, bogaţii aveau nevoie de un papă al săracilor. Şi iată că-l au.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)