Omul de dincolo de om
„Cine sunt eu…”?
Scene profetice de dimensiuni planetare se derulează prin fața privirilor noastre. Domnul Dumnezeu face ca în ascunderea lor de către cei puși să ni le prezinte și în tăcerea celor puși să ni le spună, media catolică, media seculară și media evanghelicilor să ni le desfășoare într-o panoramă deschisă și să ni le comenteze ca pe o lecțiune în Școala de Sabat, doar de luat aminte. Cum poate fi trecut cu vederea sau tăcut, cel mai mare spectacol religios care a avut loc vreodată sub auspiciile celei mai înalte căpetenii religioase a lumii și care a adunat într-un carnaval spiritual 3.2 milioane de tineri de pe toate continentele într-o desfășurare artistică fără reproș din acest punct de vedere? Cum se face că aceleași rețele media care ne-au prezentat cele petrecute pe plaja Copacabana din Brazilia au hotărât să ne prezinte ca o paralelă vizita papei Benedict în Anglia, încă odată, retroactiv? Mâna Divină este la lucru pentru ca mărturia să fie întreagă, fără de dubiu. Nici vorbă de vreo întâmplare că fostul papă Benedict a făcut marea sa vizită în Anglia, iar actualul papă Francis a făcut-o în Brazilia. Au fost cuprinse cele două fețe ale lumii în două personaje distincte și ele. Dogma și Charisma. Academicul și pastoratul. Muntele de gheață crenelat pe dimenisunile gestului statuat și râul de lavă care nesocotește în curgerea fierbințelii orice stavilă dogmatică. Deși se zice că unul a „plecat” de la sine, iar celălalt a „venit” de la sine, este o realitate că fostul papă Benedict trăiește concomitent cu noul papă Francis. Lumea se întreabă dacă cei doi se sfătuiesc în marile hotărâri. Lumea se întreabă dacă festivalul de la Copacabana Brazilia a fost scenarizat de amândoi. Era papa Benedict în stare să adune tineretul așa de pestriț al lumii cum a făcut papa Francis? Era papa Francis în stare să unească elitele doctrinare ale lumii așa cum a făcut-o papa Benedict? Privind la fiecare în parte, admirația personalității deosebite este mare. Pot fi priviți și amândoi odată ca un întreg fără ca admirația să scadă, ba chiar să crească? Să fie o întâmplare că cele două ipostaze au urmat una după alta așa de repede pentru a se întregi parcă într-o singură imagine? Ceremonia în care nu încape nici cel mai mic detaliu nesimbolistic să fie față în față cu orice, oricum ar fi, și care pretinde valoare de simbol? În ce context ceremonia poate fi carnaval și carnavlul ceremonie? Etc.
Privind la om, comparativ, aproape că nu știi pe care să-l iubești mai mult. Privind la omul de dincolo de om, aproape că nu știi de care să te ferești mai mult.
Media dezbate la scenă deschisă și îndelung și în amănunt ceea ce numește „schimbarea de ton” în dogmatica Vaticanului. Întrebarea introspectă a papei Francis, „cine sunt eu să judec..” oferită ca răspuns la întrebarea cu privire la poziția Bisericii Catolice față de homosexualitate, face înconjurul lumii. Răspunsul papei cu această proprie întrebare, pare un act de umilință alături de sărutarea în semn de dragoste socială a piciorului unui homeless, cu înfățișarea popmobilului mult mai redus dimensional și a locuirii într-o reședință modestă, și a reducerii tiarei și alte asemenea. La întrebarea „cine sunt eu…”, răspunsul oficial dogmatic al papei și răspunsul lumii catolice era, nu știu dacă mai este, VICARIUS FILII DEI. Să fie această întrebare doar retorică? Să fi renunțat papa Francis la PRIMAT și la INFAILIBILITATE? În filmul „The Shoes of the Fisherman”, un fel de „QUO VADIS” al timpului nostru despre papalitate și rolul ei profetic și istoric pe pământ, apărut ca pregătire a înscăunării cardinalului Wojtyla ca papă sub titlul Ioan Paul II și a căderii cortinei de fier, întrebarea e aceeași – „Cine sunt eu…”, văzând cât de încurcate sunt toate pe lume. Așa întreabă papa Kiril – Anthony Quinn în rolul său -, iar cardinalul responsabil de dogmă al Vaticanului îi răspunde „Tu ești PETRU”.
Într-adevăr, responsabilitatea papei este imensă. Lui Benedict i-a depășit putința și a demisionat. Lumea se întreabă dacă nu cumva papa Francis este în cumpănă. Homosexualitatea, căsătoria preoților, hirotonisirea femeilor, etc. și el care să răspundă cu responsabilitatea funcției nu este simplu. Lumea se întreabă dacă gestul sărutării piciorului acelui homeless este egal cu cel al reproclamării „indulgențelor” și al „iertării păcatelor” prin participare la slujba planetară.
Marile grupări de orientare religioasă, socială și politică ale lumii, deși diferite, încearcă să-l aibă pe papa fiecare de partea ei. Aplauzele liberalizării doctrinare au cuprins planeta, și parte din lume e fericită. Cealaltă parte, cea doctrinară, încearcă în fel și chip să „spună” lumii ce „a vrut papa să spună”, interpretându-l ce și cum nu a spus, ce a vrut să spună, sau că lumea „nepregătită” nu a înțeles ce a spus, sau că a înțeles greșit. Într-un anume fel numai papă să nu fii. Nu știu care este regula în numirea papilor, adică dacă cineva deși e propus, numit, poate refuza sau nu, dar treburile tare mai sunt încurcate pe pământ.
Papa Francis are dreptate cu întrebarea „cine sunt eu să judec”, dacă „judecarea” de care vorbește se referă la condamnare, la acuzare, la penalizare, la discriminare, la intolerare. Dacă „judecarea” se referă la arătarea binelui și răului, prin funcție are nu doar libertatea, ci și datoria s-o facă după Sfintele Scripturi.
În ceea ce-i privește pe cei care cred că papalitatea va juca un rol profetic major în evenimentele prezilei revenirii Domnului și interpretează așa Apocalipsa 13, 3, cred că ar trebui să fie mai prezenți în evenimente. Ori susțin interpretarea „rănii de moarte” 1798 și atunci urmăresc și arată evoluția profeției în „vindecare” și „mirare” („adorație”, zic unii) ori ies în față cu negarea împlinirii „Rănii de moarte” la 1798. Dacă interpretarea primei faze a profeției este adevărată, Domnul nu va lăsa nefăcută lucrarea celorlalte două faze din profeție, și atunci.. „pietrele le vor striga”.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)