„Biserica prin dumbrava verde”
Acesta este titlul unei cărți pe care NU o voi scrie niciodată, dar am nevoie urgentă de o prefațare a ei. Sunteți binevenit, oricine.
De fapt este o replică și prietenoasă și frățească la titlul cărții „Biserica prin pustiul roșu” a domnului Profesor George Modoran, care este o carte nu în înțelesul noțional al cuvântului, ci mai degrabă o „culegere și expunere de informații”. Ați înțeles desigur că „dumbrava verde” înseamnă cumva perioada de timp de după anul 1989. Poate este corect de amintit că termenul „Biserica”, atât în publicația concretă referitoare la „pustiul roșu”, cât și cel „presupus” în „dumbrava verde”, se referă la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România. Această mențiune exclude din start posibilitatea ca cineva să creadă că e vorba de „biserică” în general sau de o altă denominațiune a „BISERICII”. Nu știu dacă fac bine sau nu, dar aș recomanda și altora să mă urmeze și să NU scrie cartea de istorie a bisericii „prin dumbrava verde”, căci oricum ea este scrisă în Cartea Cerului și cel puțin la acest moment mi se pare destul.
Aș începe recenzia mea de două vorbe asupra cărții „Biserica prin pustiul roșu”, și pentru că este așa, și pentru că se cuvine așa, cu aprecierea pentru autor, și mă refer la:
– Efortul enorm depus la luarea hotărârii de a scrie această carte sau nu, un efort spiritual, în dilema dacă ea va avea un impact benefic asupra sufletelor celor ce o citesc, și
– Un efort mare de tot și el, efort fizic, de scotocit epuizant prin labirinticul depozit de manuscrise care au mai rămas din imperiul securității românești de altă dată.
Redus la minimum de exprimare, „impactul” acestei cărți asupra publicului cititor ar fi unul nefericit de acoperire, justificare, a PREZENTULUI cu TRECUTUL, sau unul benefic de SCHIMBAREA PREZENTULUI prin RUȘINEA TRECUTULUI. În aceată privință „bietul” autor de carte, de astfel de carte, este pe fundătură prin ceea ce scrie. Dacă ai căuta să nu deranjezi pe nimeni este foarte posibil să-i deranjezi pe toți. Poate tocmai din acest motiv, și desigur și din multe altele, autorul se ferește de judecata Vechi Testamentară a cronicarului, de felul „a făcut ce este bine înaintea Domnului” sau și mai încurcat, „a făcut ce este rău înaintea Domnului”. El doar relatează și nu opiniază, lăsându-l pe cititor să facă acest lucru, fiecare pentru sine. Așa dar, avem de a face cu o „relatare” pur și simplu și nu neapărat o relatare raportată la un standard divin, cu voia lui Dumnezeu sub mii de forme după împrejurări, cum este în Scriptură. Nici momentele de „cronică pozitivă” nu păstrează proporția scripturistică, dar se subînțelege că autorul nu și-a propus acest lucru.
Din punct de vedere al conținutului informațional deficitar ca dimensiuni, autorul încearcă scuzele de rigoare uneori plauzibile, iar prefațatorii, ca de obicei, încearcă salvarea apariției cărții și justificarea acestei apariții. Sponsorii sunt cei mai vulnerabili la întrebarea DE CE. Cineva cu un pic de „răutate” frățească nelipsită de adevăr și iubire și poate nu în totul de aruncat la gunoi, ar spune și scrie pe coperta interioară cu privire la Copy Right: „Toate drepturile (financiare) rezervate autorului”, la care s-ar putea adăuga „și toate daunele morale asumate tot de către autor”. Ca orice carte, și cartea domnului Profesor Modoran cu atât mai mult, rămâne la dispoziția cititorului să o citească sau nu. Dacă nu-i place, să nu o citească. Dacă cititorului îi „place” să o citească, dar acuză pe autor că a scris-o, este într-adevăr o tragedie și desigur o penibilitate.
După modesta mea părere, și menționez că am trăit pe viu parte din acele vremuri și situații, pe de o parte au fost conjuncturi cu care Biserica nu mai fusese confruntată, extrem de dificile în hotărâri ce trebuiau luate și capcane de a se face mari greșeli administrative au fost nenumărate. Celelalte, așa de multe și ele, care au ținut de moralitatea credinței, nu sunt scuzabile în nici un fel. Simțul „frustrării” în ierarhia pastorală, alergarea după „oportunități” uneori în defavoarea grosolană a dreptului celuilalt, și altele, sunt lucruri față de care ne exprimăm total dezacordul, dar asupra cărora numai Domnul Dumnezeu poate decide.
Poate în carte nu s-a subliniat suficient faptul că toată istoria relatată de altfel corect, a fost urmarea hotărârii de predare a finanțelor bisericii către organele statului. Era de trecut cultul în ilegalitate cum amenințau autoritățile, sau dreptul de control total asupra finanțelor ei. S-a ales a doua variantă. În viață, în istorie, nu se pot face două experiențe simultan, și totdeauna se crede că varianta nealeasă ar fi fost mai bună. Poate, poate nu. Dar, dacă s-a dat cuvântul că finanțele vor fi controlate de către autorități, acest cuvânt trebuia ținut. Restul, au fost urmări dramatice, tragice uneori, precum urmările păcatului.
Ca învățătură de a nu mai repeta ce a fost, cartea „Biserica prin pustiul roșu” este bună. Pentru un „pretențios” de carte și de citit, avertizez că sunt sute de pagini cu același conținut. „Agățările pentru informare, angajamentele, rapoartele” sunt îndeobște la fel și poate plictisi din acest punct de vedere. Un fel de „Alte măști aceeași piesă, alte guri aceeași gamă”. Să o citiți sau nu, nu e treaba mea să spun. Știu doar că dacă cineva se smintește după ce a citit această carte, e de întrebat dacă nu era așa de până s-o citească. Dacă cineva nu vrea s-o citească de frică să nu afle ce nu dorește, ori ca să fie scutit de disconfort spiritual, e bine și așa.
Mica mea recenzie nu este o problemă de replică personală. Trei frați de corp ai mei, sunt amintiți în carte numai de bine, sau enumerați. Unul dintre ei este trecut pe una din ultimele pagini în rândul celor care au făcut închisoare pentru Sabat. M-am mirat pozitiv că Profesorul Modoran a ajuns și acolo, și la el. Dacă va fi vreo ocazie, îi voi spune mult mai mult de ce și cum, istorie autentică.
Nu voi scrie cartea „Biserica prin dumbrava verde”, dar „cine are urechi de auzit, să audă”, zice Domnul.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)