La SFÂRȘIT mai MULT și mai ALTFEL decât la ÎNCEPUT
Deseori spunem că prin PLANUL de MÂNTUIRE omul va fi adus iarăși la starea lui de neprihănire și fericire de până în cădere. DA și NU. „Da” pentru că așa va fi și „nu” pentru că va fi mai mult decât așa. Diferența cea mare este că înainte de păcătuire omul era o ființă liberă prin creațiunea sa, cu posibilitatea de cădere și A CĂZUT, pe când în Împărăția cea veșnică, prin PLANUL de MÂNTUIRE avut loc, omul va rămâne o ființă liberă cu posibilitatea de cădere, dar NU VA MAI CĂDEA. Privind în urma sa costul neascultării și iubirii prin crucificare a Domnului Isus, omul pentru care s-a plătit așa de mare preț, va zice NU păcatului, în mod deliberat. În aceasta constă marea diferență între omul de „cândva” și omul de „după”, diferență care va fi asimilată chiar și de ființele cerești care n-au căzut niciodată, prin participarea pe care au avut-o și ele la marea dramă de iubire a salvării.
S-au încheiat și ultimele trei luni de studiu al SANCTUARULUI, modalitatea prin care mântuirea a avut loc. Nu au fost nici primele studii despre el, și dacă Domnul Dumnezeu va crede de cuviință, nu vor fi nici ultimele. Mă refer la cele de pe pământ, căci în ceruri ele vor continua veșnic. Știm mai multe acum decât trei luni în urmă? Stim mai altfel? Știm mai bine? Știm mai corect? Întrebările sunt de felul „fiecare pentru sine” fără nici un fel de „judecare” asupra altora, dar în felul „ajutării unii pe alții”.
Un frate iubit era tare necăjit – și și-a arătat acest necaz într-o predică publică -, pentru faptul că în timpul uneia dintre lecțiuni, la grupa de studiu la care participa s-a vorbit mai mult despre Sanctuar ca funcționalitate pe părțile lui concrete, chiar în detalii, în timp ce despre Domnul Isus s-a vorbit mai puțin și trebuia tocmai invers. Așa trebuia, cum zicea el, dar despre acest lucru, acum, „câte ceva”.
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, de la începutul ei a purtat amprenta Sanctuarului spre deosebire de alte denominațiuni creștine. Acest lucru nu înseamnă însă trecerea Domnului Isus pe un plan mai puțin important, dimpotrivă, punându-L mai în centrul mântuirii noastre. Sanctuarul fără de Domnul Mântuitor este redus la nimic în privința salvării omului, iar Domnul Isus Hristos fără punerea în funcțiune a Sanctuarului ar fi fost doar Dumnezeu, nu și Mântuitor. Presupunând, doar pentru înțelegere desigur, că la căderea sa omul ar fi fost pedepsit cu moartea și cerințele LEGII ar fi fost îndeplinite de dreptate, Domnul Isus ar fi continuat să fie Dumnezeu, dar nu ar fi fost și Mântuitor.
Îndeosebi în timpul nostru început nu prea departe în trecut, când problema Sancutarului a fost înțeleasă dar s-a părut că el va pune în umbră rolul vital al Domnului Isus, a fost repus în prim plan de înțelegere ceea ce în terminologia modernă – pentru mine poate prea modernă, dar o folosim pentru că e supra folosită ca limbaj -, se numește „Christocentrismul”. Aceasta înseamnă că Isus este și trebuie propovăduit ca fiind CENTRUL în Planul de Mântuire. În această privință mărturisesc faptul că eu sunt un „Christocentrist”. În perioada rezolvării căderii omului, Domnul S-a făcut MÂNTUITOR. În această calitate, Sanctuarul nu poate fi despărțit de El. Mântuitor, în Planul de Mântuire înseamnă MARELE PREOT. Marele Preot slujește prin Sanctuar și funcțiile lui și nu în afara acestuia. Când s-a vorbit în lecțiunile noastre despre Sanctuar, s-a vorbit despre Domnul ca Mântuitor. Toate serviciile făcute în Sanctuar de către Marele Preot Îl reprezentau pe El în rolul de Mântuitor. Fiecare amănunt al slujbelor de Sanctuar nu face altceva decât să mai aducă încă ceva la slava jertfei Sale. Sanctuarul nu înlătură, nici măcar nu umbrește „Christocentrismul”, ci îl relevează din slavă în slavă spre toată splendoarea lui.
Unde zice Sfânta Scriptură că este Marele nostru Preot, Mântuitor de adevărat, acum? Nu în Sanctuarul Ceresc? Dacă omul a trecut cu El în Sfânta Sfintelor, ce găsește acolo? Chivotul. În chivot ce găsește? Legea. În Lege nu este oare și porunca despre Sabat atât de mult uitată sau pusă ca o piedică în calea „credinței”, care în mod neîntreg de înțeles ar defini „Christocentrismul”?
Cum am mai spus, Sanctuarul ascuns în dumnezeirea Domnului până la Căderea ființei libere, desfășurat în toată măreția lui pe timpul Planului de Mântuire, se va contopi prin jertfa de pe Golgota în ceea ce înțelegem că va fi gloria veșniciilor exprimată în Apocalipsa 21, 22: „În cetate n-am văzut nici un TEMPLU (Sanctuar), pentru că Domnul Dumnezeu, cel Atotputernic, ca și MIELUL, sunt Templul (Sanctuarul) ei”. Cum să-L desparți pe Mântuitorul de JERTFĂ, lucrul cel mai important pentru care Sanctuarul a fost conceput din veșnicii și va rămâne în veșnicii? Fără nici o teamă deci în abordarea lui, Sanctuarul ni-L arată pe Domnul Isus Christos. Acesta este „Christocentrismul” adevărat. Domnul identificat cu Sanctuarul rănilor din palmele Sale, minuni ale veșniciilor fără de o altă cădere a ființei, deși tot liberă.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)