JELUIRE DE NAIVITATE
Acum vorbesc despre mine. Nu mi-ar plăcea să i se mai potrivească şi altcuiva, dar s-ar putea.
Reacţia spontană de încredere în ce spune cineva şi bucurarea imediată la multe afirmaţii şi planuri care mi se par pozitive, speranţa în promisiunile ce mi se fac, îmi pun eticheta “EŞTI un NAIV” şi nu de puţine ori, “EŞTI un PROST” lucru care pentru mulţi nu face prea mare diferenţă. Majoritatea situaţiilor au dovedit – din nefericire – a fi chiar aşa.
Mă refer din nou – a câta oară – şi sper cea din urmă, la Cartea de Cântări a Bisericii noastre, ultima, de fapt doar a doua, cea din 2006. Plângeri personale, de grup, mai murmurate, mai trâmbiţate, mai pe tăcute între prieteni, mai publice pe internet, televiziune, presă, multe. Numai de piatră să-ţi fie inima să-ţi fluieri mai departe mersul nepăsător la tânguiri şi cereri umilitor de disperate, de felul “daţi-ne înapoi cartea noastră de cântări”, “nu ne schilodiţi cântările cu care am crescut”, “redaţi-ne clipele venirii la credinţă pe care nu vrem să le uităm”, “măcar cântările lăsaţi-ni-le” etc. etc. Nu a fost greu să mi le consider căci deşi nici una făcută de mine, parcă făceam şi eu parte din ele. Menţionez – pentru a nu fi nici o greşeală de înţelegere – că este vorba de Cântările din aşa zisa Carte Veche. Nu am nici o calitate să mă refer la Cântările noi din Cartea 2006 ai căror autori – în special textieri – sunt în viaţă şi care au dreptul şi autoritatea de a-şi face personal consideraţiile asupra lor. M-aş apropia cu sfială chiar şi în cazul în care autorii mi-ar cere vreun fel de colaborare. Nu ştiu dacă tot din naivitate sau ce, dar asta este.
Aşa dar, am zis să vedem dacă se mai poate face ceva în legătură cu readucerea unor cântări puse de-o parte spre uitare – voit sau subconştient – şi de asemenea readucerea cât mai aproape de forma originală a unora care dintr-o voinţă crezută de bine – au fost “îmbunătăţite”, printr-o altă carte de Cântări pe care în proiect şi provizoriu am numit-o 2010.
S-a făcut propunerea. A fost acceptată ca şi cum era de mult aşteptată. Cum bănuiţi, m-am bucurat. Mi-am exprimat bucuria chiar şi la această mică rubrică de CÂTE CEVA. Reacţia de bucurie mi-a fost penalizată de mulţi pe loc. “Eşti NAIV”. “Cum poţi crede aşa ceva”? Am arătat acestor oameni dovezile bucuriei mele. “Eşti un PROST” îmi ziceau, şi distanţa de simţire dintre noi creştea şi mai mult. Îmi dărâmau cu argumente sistematice fiecare cărămidă a încrederii mele. “Nu puteau să nu-ţi promită”, îmi spuneau, “dar nu se va face nimic”. Vor zice “Da, da” planificat a fi spus într-o amânare şi tărăgănare şi încâlceală duse până la momentul prielnic de abandonare ca o soluţie de preferat, construind contraargumente pentru renunţare, tactici bine studiate cu rezultate precise, cum ar fi “am făcut tot ce-am putut, dar nu s-a putut”. Am rămas NAIV. Jumătate că nu puteam să mă schimb, jumătate că nu-mi plăcea să accept această aşa zisă realitate nenaturală.
De prisos a intra în amănunte incredibile. La zi, incredibilul pentru mine, era aşa de comun şi ieftin credibilul pentru alţii. Deşi rămas NAIV, mă simt învins. Stratul destul de gros al manierelor diplomatice promovate în supracitadinul noilor “culturi – culturale” frăţioase, sfarmă sub şenilele lor vopsite cu bunăvoinţă şi respect reciproc pe orice naiv care nu se dă la o parte.
Făceam cândva o referire la zidurile Ierusalimului reclădite de Neemia şi oamenii lui în cincizeci şi două de zile, adică exceptând sabatele, două luni. Nu ştiu de ce mi-a trecut prin minte atunci că frumoasa noastră Carte cu tezaurul ei de Cântări Vechi şi Cântări Noi, poate fi prezentată la standul Conferinţei Generale din Iunie- Iulie, secţia românească. Era de două ori mai mult timpul necesar lui Neemia şi făcând abstracţie de sanbalaţii de azi, nu era decât de reorganizat într-un întreg de carte piesele deja existente. Naiv. Credeam în aceeaşi fervoare de lucru ca pe vremuri. Deunăzi când simţeam că ceva e greşit, că se merge prea încet, am primit vestea oficială că lucrătorii şi-au luat două luni vacanţă şi următoarea întâlnire va fi în Septembrie. Am fost întrebat “cum merge”, am răspuns cu cele de mai sus şi mi s-a replicat “ţi-am spus noi că aşa se va întâmpla şi n-ai crezut”… Zâmbete, chicoteli înfundate şi spectrul umbrei mele de NAIV, cu înfăţişare de PROST şi cam aşa. Tânguirile de odinioară s-au împuţinat şi ele până la dispariţie. Am scotocit printre tânguitori şi nu am mai găsit sprijinire de lucru. Discuţiile din emisiunile televizate au amuţit. Publicaţia “Solia Adevărului Prezent” care le găzduia s-a retras în carapacea ei ca şi cum n-ar fi auzit nimic, nu cumva implicarea să-i ştirbească din prestigiu. După şase luni, când lucrările se presupuneau a fi terminate demult, totul e mai la început decât la început. Tărăgănarea indefinită face parte din meniul zilnic şi parcă ne place fiindcă nu cere efort. Mi-e ruşine să mai ies în public pentru a nu fi întrebat “ce mai este cu Cartea de Cântări” şi pentru a nu mă mai confrunta cu aceeaşi replică “ţi-am spus noi, eşti NAIV”.
Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? Să continui a fi NAIV sau să renunţ şi să trec în REALISM? De fapt, să fiu sincer, cred că degeaba m-aţi sfătui să devin REALIST, fiindcă simt că NAIVITATEA mea a atins nivelul incorigibil. Iertare totuşi de această jeluire.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)