“SUNETUL ÎNCURCAT”
Până mai deunăzi, sunetul trâmbiţei – vorbim de cel la figurat, spiritual -, a fost clar, bun sau rău (nu aşa şi aşa), alb sau negru (nu gri), adevăr sau minciună (nu ambiguu). Era uşor de ales, după voirea fiecăruia.
Specificul zilelor noastre este “SUNTEUL ÎNCURCAT”, produs al SUNETELOR ÎNCURCATE, multe.
Mai întâi, de observat că până nu demult, se suna din trâmbiţă mai rar, doar când era nevoie, şi cu folos. Acum se sună zi şi noapte, şi cam degeaba. Lumea a intrat în aiureala MEDIEI şi MEDIA cu aceasta se ocupă. Sună. Şi are ce. Când nu mai are ce, repetă, şi dacă repetă prea mult e spre adormire şi în dormire nu se pot lua decizii. Se presupune că atunci când se sună din trâmbiţă este cu rost, treabă serioasă, de pace, de război, de foamete, de ciumă, de înviorare spirituală, de apostazie. Şi se mai presupune că nu sună oricine din trâmbiţă. Sună străjerul. Dar străjerii s-au înmulţit şi prin “calificare” şi prin “autonumire”. Unii au chiar mai multe trâmbiţe şi sună din ele pe rând şi pe nepotrivitelea de parcă doar să nu se degradeze, bietele. Auzim şi sunete pe care nu le-am auzit niciodată, şi sunete pe care nici trâmbiţaşii n-au învăţat să le scoată vreodată, că se miră ei singuri de unde le-a venit îndemânarea de a le inventa pentru “încurcare”.
De observat apoi competiţia dintre trâmbiţaşi (majoritatea se autonumesc “străjeri”), care dintre ei sună mai mult şi mai tare. Pe CE sună nu se pune preţ. Rareori se întâmplă ca mai mulţi să sune la fel. Şi acest lucru este pentru contrabalans, nu cumva alţii care s-au unit la sunat să le-o ia înainte. În partitura rezultată din sunetele acestea încurcate, lipseşte MELODIA, lipseşte SUNETUL pe care lumea ar trebui să-l audă, să-l înveţe şi să-l trăiască.
De asemenea mai este de observat că numărul SUNETELOR care înăbuşe SUNETUL, creşte, căci nu se elimină unul pe altul spre simplificare, ci se adaugă unul altuia spre ÎNCURCĂTURĂ, spre MAREA ÎNCURCĂTURĂ după cum MEGA MEDIA o doreşte.
Deşi există un ghid de trâmbiţare, el este ignorat în numele libertăţii fiecăruia de a suna cum vrea – democraţie spirituală -, după puterile sale, după calităţile sau defectele fiinţei sale spirituale, după responsabilităţile pe care i se pare că le are sau pur şi simplu după “aspiraţiile” pe care le râvneşte. De pe ce “poziţie” trâmbiţează cineva are mare însemnătate, aşa că fiecare îşi caută un turn cât mai înalt, cu zonă de cuprindere care se numeşte capacitate de adresabilitate, să se facă auzit cât mai bine de cât mai mulţi, uitând că ar fi bine să se mai audă şi pe sine şi să se mai cumpănească, măcar din când în când.
Recepţia sunetului trâmbiţei nu trebuie să treacă nici ea neobservată. Dacă până de curând procentul celor care spuneau despre o trâmbiţare că e bună sau rea era destul de mare, acum se pune bază pe trâmbiţat în sine ca intensitate şi nu calitate. Ascultăm multitudinea sunetelor trâmbiţate şi ne este foarte greu să ne exprimăm asupra lor. Capacitatea de distingere calitativă a scăzut cu creşterea numărului lor şi nu mai facem apreciere sau o facem pe bâjbâială.
Uneori suntem tentaţi să acceptăm sunetul trâmbiţei după numele trâmbiţaşului. Ne încurcăm în definiţiile că cel ce sună este străjer şi că străjer e cel ce sună. Este destul să ni se spună CINE trâmbiţeează, că nu mai dăm atenţie la CE trâmbiţează. Nume “celebre” ne sunt suficienţă pentru a socoti şi trâmbiţările “celebre”.
Alteori ne fură atenţia spre distingere, TITLUL emisiunii, programului, revistei, cărţii, misiunii. Însuşi cuvântul “misiune”, dă greutate din start şi ce urmează nu prea mai contează. Abrevieri de mare anvergură. Marile denumiri au fost epuizate, iar noutatea de dragul noutăţii atinge ridiculul. Deja se folosesc termeni internaţionali, găselniţe de prin limba latină sau greacă sau mai ştiu eu care, cu terminaţii în “as” sau “us”, care cuceresc masele de la prima lor trâmbiţare.
Se pleacă cel mai adesa, luciferic, de la STĂ SCRIS ca abordare iniţială, început de trâmbiţare, şi încet, încet se ajunge la ce NU STĂ SCRIS prin răsturnare de înţelesuri. Cum de exemplu, să nu fi avut încredere poporul rus în ceea ce se trâmbiţa prin PRAVDA – care însemna “ADEVĂRUL”? Dacă nu în “România LIBERĂ”, unde în altă parte este de găsit România liberă? De învăţat de aici că de exemplu, “SEMNELE TIMPULUI” tocmai ascund semnele timpului?
Trebuie trecut la conţinutul trâmbiţării, chiar dacă trâmbiţarea ne-a pălit cu titlul sau intensitatea ei de început. Să vedem şi CU CE SE ÎNCHEIE o trâmbiţare nu doar cu ce începe, nu doar cu ce “atrage”, cât mai ales cu ce clădeşte, cu ce se rămâne. Biblia zice “mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui”. Şi poate înţelegem mai bine aceste lucruri dacă le punem faţă în faţă. SUNET ÎNCURCAT şi SUNET DESLUŞIT, comparate după Cuvântul lui Dumnezeu – SUNETUL ADEVĂRAT.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)