Biblice
COMPETIŢIE? COMPLEMENTARE? Sau CE ALTCEVA?
Încerc să înţeleg şi nu prea pot, ce motive au dus la apariţia atâtor “misiuni independente” adventiste, în Biserică şi totuşi nu ale ei şi nici coordonate de ea. Sunt necesare? Poate sunt. Nu sunt necesare? Poate nu sunt. Semn bun? Nu ştiu. Semn rău? Cu atât mai mult nu ştiu. Nici Biserica oficială, nici ele nu socotesc această situaţie o SCHISMĂ. Nu ştiu nici dacă este un respect reciprcoc genuin în coexistenţa lor paralelă, sau dacă este doar o acceptare a realităţii pentru că neacceptarea ar avea rezultate mult mai negative. S-ar putea ca cineva să-mi reproşeze în ce calitate pun (îmi pun) eu astfel de întrebări. În nici o calitate. Poate chiar în “necalitate”, dar că mi-e dragă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea cu învăţăturile ei, nu poate fi pus sub semnul întrebării.
Prin faptul că aceste “misiuni independente” se “autoîntreţin”, nu doar că scapă “sfatului Bisericii” – să-i zicem – dar calitativ (nu dimensional), fiecare din ele este juridic egală cu ea, cu Biserica. Ele există pe bază de DONAŢII şi DONAŢIA este apărată juridic. Nici o lege nu poate opri pe cineva să “doneze”. Donaţia este un act voluntar intangibil. Îndemnul pentru donaţie poate să fie filozofic negativ, spiritual imoral, dar în afară de ceea ce se dovedeşte manipulare psihică în masă – lucru deja de domeniul autorităţilor civile -, donaţia este de neatacat, este biblică, cu excepţia că cineva păcăleşte sau este păcălit, primul voluntar al doilea involuntar.
Nu cazuistica este problema cu care mă confrunt eu în sinea mea, pentru că asta se întâmplă de când lumea, ci amploarea fenomenului şi ce semnifică el.
Din moment ce există “misiuni independente”, înseamnă că fiecare dintre ele a avut un “iniţiator” cu o anume “determinaţie”. S-a pus el mai întâi la dispoziţia Bisericii oficiale prin “oferire” de a lucra, explicând iniţiativa sa şi a fost “refuzat”? Sau “sfătuit” să facă acest lucru independent? Sau a găsit de cuviinţă că lucrarea Domnului e mai bine făcută aşa şi conform conştiinţei lui s-a apucat de treabă? Oricum, la o astfel de iniţiativă “apelul la donaţii” intră în calcul imediat, iar ea urmează să fie făcută în BISERICĂ, avându-se probabil în vedere că MISIUNEA deşi INDEPENDENTĂ, este PENTRU BISERICĂ, sau poate “PENTRU DOMNUL”, direct.
Deşi am avut nefericite ocazii să aud pe unii din iniţiatorii acestor misiuni că Biserica oficială nu se mai ocupă cum ar trebui de lucrare şi atunci au simţit sub îndemnurile conştiinţei că trebuie să lucreze pe cont propriu, majoritatea motivează cu faptul că Biserica NU POATE ACOPERI TOATE NEVOILE lucrării şi atunci ei vin în ajutorul ei, prin complementare, prin adăugare şi nu prin competiţie. Că există un sens bun al COMPETIŢIEI – cine face o lucrare mai mare în cele bune – este adevărat, dar dacă se crează izolaţionism pentru susţinerea competiţiei nu ştiu ce mai înseamnă. Statisticile arată că unele misiuni independente au înflorit, altele au falimentat, altele noi se zămislesc acum, etc. Este şi interesant şi – cum să spun -, poate îngrijorător “fiecare cu misionarul lui” pe care îl susţine, mai conştient, mai subconştient. Să fie vorba de ceeace spunea Pavel despre cei care îşi împărţeau apostolii între ei, sau mai bine zis se lipea fiecare de apostolul preferat? Oricum, Pavel încerca să rezolve situaţia aceea de împărţire a bisericii către unirea ei.
A mai fost o întâmplare în aceeaşi vreme a propovăduirii lui Pavel, pe care el, cel puţin pentru sine şi cei apropiaţi ai lui, a rezolvat-o foarte interesant, deşi pentru unii de atunci şi de acum, aproape la limita de neînţeles. “Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă”, Filipeni 1, 15. Eu nu cred că “misionarii independenţi” de azi porpovăduiesc pe Hristos din “pizmă sau din duh de ceartă”, şi dacă apostolul a zis atunci despre aceia “ce ne pasă”?, nu cu atât mai mult s-ar putea spune azi la fel? Poate da? Poate nu? Cum poate apostolul care zice “…. din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele” (Filipeni 1, 17), să răspundă acestui lucru cu “ce ne pasă”? El pune mai presus propovăduirea lui Hristos “chiar şi numai de ochii lumii” decât “lanţurile lui”. “Ce ne pasă”, se referă la suferinţele şi pierderile personale. În rest, “chiar dacă un înger din cer vă propovăduieşte o altă Evanghelie, să fie anatema”.
Se pare că “misionarii adventişti”… cu numire “independenţi” nu propovăduiesc o ALTĂ EVANGHELIE sau oricum nu mai mult decât unii dependenţi de Biserică. Nu apare în prim plan nici “pizma”, nici “duhul de ceartă”. Atunci, de ce “independenţi”? Să fie un proces de democratizare natural unui fenomen de rigiditate instituţională în creştere? Nu ştiu. Aş putea spune “ce-mi pasă”? Aş putea. De ce nu spun aşa? Cu atât mai mult nu ştiu.
Cum am spus, mi-e dragă Biserica şi învăţătura ei chiar cu “îmi pasă” şi cu “nu-mi pasă” cu tot, am liniştea că Domnul este în controlul oricărei situaţii şi am neliniştea că s-ar putea să fie ceva greşit care nu-i place Domnului. Pentru aceasta şi numai pentru aceasta prezentul “câte ceva” pe care mi l-am permis ca o descărcare de suflet către dumneavoastră.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)