Comunitatea cântă, de cele mai multe ori, ajutată de un pianist/organist. Dacă la început, mai în tinereţe, să zicem, acesta îşi face lucrul mai mult în joacă, fiind atras de bucuria muzicii, în trecerea anilor, ar fi normal să devină conştient că talentul său implică o anumită responsabilitate şi că, prin Harul Domnului, el este chemat la o slujbă pe care nu o poate face oricum. Bisericile care au un slujitor al muzicii sunt mult binecuvântate dacă şi acesta înţelege câteva elemente ale unui “decalog” de care trebuie să ţină seamă în lucrarea lui, pentru ca Dumnezeu să fie onorat şi slujit cu tot ce putem noi mai bine.
1. Să iubească pe Dumnezeu şi Biserica din toată inima.
2. Să-şi îndeplinească cu smerenie slujba la care este chemat.
3. Să se ofere pe sine cu tot ce are mai bun, fiind deschis să primească îndrumare şi disponibil la o continuă dezvoltare. O interpretare inadecvată privind timbrul instrumentului, tempo-ul în care se cântă, şi chiar acordurile cu care se susţine melodia, pot crea o atmosferă neprielnică inchinării.
4. Să acompanieze comunitatea cu scopul de a ajuta în susţinerea tonalităţii, a tempo-ului şi a unei atmosfere solemne şi nu de a-şi etala virtuozitatea (dacă aceasta există – mai ales la pianişti).
5. Să-şi dezvolte sensibilitatea de a recunoaşte tempo-ul cel mai potrivit al imnurilor, făcând deosebirea între cele cu caracter meditativ, de rugă, şi cele dinamice, asociate cu bucuria mântuirii sau misiunea.
6. Să cânte preludiul (sau introducerea) nu ca pe o improvizaţie care să încurce, ci ca pe un fragment care să aducă aminte de tema imnului ce se cântă, nici prea lung, nici prea scurt (fragmentul indicat în cartea de imnuri prin semne speciale = un fel de paranteze pătrate, poate fi de referinţă).
7. Să cânte preludiul în aşa fel încât să fie clare de la început, atât tonalitatea, cât şi tempo-ul în care se va cânta, iar finalul preludiului să fie, obligatoriu, pe treapta I a tonalităţii imnului, pentru a nu crea confuzie. Tonalitatea unui imn trebuie stabilită astfel încât linia melodică să nu ajungă la sunete prea înalte, sau prea grave, care nu pot fi cantate cu uşurinţă de către comunitate.
8. Să înţeleagă faptul că, deşi pianul sau orga nu au nevoie de respiraţie, oamenii care cântă au nevoie. În acest sens, anumite pauze sau prelungiri ale duratelor notelor (coroane), mai ales pe notele finale ale unor fraze muzicale, deşi duc la nerespectarea valorilor de note în sensul strict al cuvântului, ele aduc acea nuanţă de interpretare umană, absolut necesară. Instrumentistul acompaniator să respire odată cu cei care cântă, sau, dacă poate, chiar să şi cânte cu ei. Să nu fie un război permanent, inutil, între instrument şi comunitate. Bucuria cântării să nu fie sacrificată pe altarul unei tehnici muzicale rigide.
9. Să înţeleagă că instrumentul are rolul de a conduce, dar în acelaşi timp de a fi un slujitor în închinare, după cum păstorul oriental nu fugăreşte oile de la spate ci le cheamă înainte cu blândeţe. În acest sens şi volumul instrumentului este destul de important: nici prea tare, încât să acopere pe cei care cântă, dar nici prea încet, încât să nu se audă.
10. Să fie binevoitor şi cu dragoste faţă de copiii care încep să înveţe să cânte la pian/orgă, să le ofere loc în serviciile divine (colectă, ieşire, etc.) şi să facă tot posibilul să aibă urmaşi în slujba aceasta.
Benoni Catană