Privind fenomenul muzical în general, mi-am cristalizat o idee şi vă rog să-mi spuneţi dacă este demnă de atenţie sau nu. Observ că există pe de o parte o tendinţă a celor ce cântă, mai mult sau mai puţin profesionişti, de a aborda partituri cât mai frumoase, uneori prea frumoase, cam sărate şi piperate, iar pe de altă parte există din partea celor ce ascultă anumite nemulţumiri, cum că multe partituri nu sunt potrivite, şi n-ar trebui să fie date nici la radio sau la televiziunea Speranţa.
Există o anumită ceaţă care ne cuprinde pe toţi, şi pe cei care cântă, şi pe cei care ascultă, între frământarea cântăreţilor de a găsi un repertoriu care să-i satisfacă, şi aşteptările nesatisfăcute ale ascultătorilor. Şi cântăreţii au dreptate să caute piese noi, chiar abordări noi ale artei muzicale, dar şi ascultătorii au dreptate de cele mai multe ori când îşi exprimă nemulţumirile. Unde este hiba şi care ar fi soluţiile?
Ideea care se cristealizează este aceea că avem, şi trebuie să avem două domenii distincte: muzica de închinare, potrivită pentru Biserică şi muzica recreativă, (nu spun distractivă, ca să nu ne legăm de conotaţia negativă a acestui cuvânt, deşi muzica are valenţa ei distractivă, sănătoasă), pentru acasă, pentru excursii, pentru volan, etc. Frământările şi nemulţumirile vin tocmai din faptul că cele două domenii se amestecă: aducem muzica recreativă la Biserică, în programele religioase, şi ducem muzica de închinare acasă şi peste tot, în locuri şi situaţii unde ar merge foarte bine o muzică recreativă.
Nu este rău dacă vrem să ducem muzica de la Biserică acasă, ba este foarte bine. E mai rău dacă folosim pentru închinare o muzică recreativă, distractivă, care ar merge foarte bine altundeva. Ceaţa merge şi mai în profunzime, în sensul că textierii, nefăcând o deosebire clară între cele două domenii, folosesc cuvinte potrivite pentru închinare, (despre jertfa Domnului, mântuire, consacrare, etc) pentru partituri care nu inspiră, pentru europeni cel puţin, asemenea simţăminte solemne. Bine ar fi dacă textierii nu ar prelua textele străine fără discernământ. Dacă o partitură nu inspiră o atmosferă de închinare, să pună alte cuvinte, despre bucurie, dragoste, flori şi stele, etc.
Cântăreţii au nevoie deseori să facă artă. Este bucuria muzicii, o bucurie nevinovată, aceea de a da glas oricăror disponibilităţi de compoziţie şi interpretare, de coloratură, etc., astfel, situându-se pe un teren care nu este pur evanghelistic, şi de unde nu se pot face înţeleşi de orice ascultător, şi mai ales la Biserică. În primul rând pentru cântăreţi ar trebui să fie foarte clare cele două domenii de care am vorbit: dacă vor cânta la Biserică, ei trebuie să cânte nu pentru plăcerea lor, nu pentru satisfacerea gustului propriu artistic, ci pentru cei care vin la Biserică pentru a se închina, şi care aşteaptă ca prin muzica ce o aud să-şi poată îndrepta sufletul spre Dumnezeu. Ascultătorii nu au nevoie la Biserică de artă, de partituri foarte complicate, care să împiedice transmiterea mesajului. Altruismul aici ar trebui cultivat, cântăreţii să se gândească la ceilalţi şi la aşteptărilor lor, nu la ei înşişi. Imnurile pe care le cântă toată comunitatea sunt de regulă foarte simple, tocmai pentru a fi memorate uşor şi a nu împiedica prin dificultăţi artistice transmiterea mesajului. Ascultătorii dintr-o Biserică se aşteaptă de la cor, de la formaţii şi solişti, tot la aşa ceva, la o muzică ce are doar rolul de vehicul al cuvintelor, şi nu-şi permite să-şi depăşească acest rol, eclipsând cuvintele. Şi ce păcat este ca având toate însuşirile muzicale necesare, un solist de exemplu să lase la o parte cântările simple, care ar aduce atâta bucurie în sufletele ascultătorilor, şi să intepreteze arii alese din cei mai mari compozitori, doar pentru bucuria personală. Poate este concepţia că acele cântări simple n-ar bucura pe nimeni pentru că sunt simple… Dar cântăreţii să nu se gândească la muzică, ci la cuvinte. Să aleagă piesele pe care le vor interpreta pentru cuvintele lor şi nu pentru arta componistică sau a vocii lor. Dacă vor să facă doar artă, şi mai ales la Biserică, sau la programe religioase, cu siguranţă că vor cânta pentru slava lor şi nu pentru slava lui Dumnezeu.
Dacă e vorba de artă, atunci să fie clar exprimat lucrul acesta, astfel ca ascultătorii să nu se aştepte la muzică de închinare şi să primească artă, ceea ce ar duce la nemulţumiri. Am asistat la un concert de crăciun, într-o sală publică din oraş, unde au venit mulţi credincioşi dar au venit şi mulţi invitaţi. Credincioşi aşteptau să fie un program cu mesajul spiritual al acestei ocazii, practic o muzică de închinare. Nu a fost aşa. Cântăreţii au făcut artă, au avut un repertoriu interesant, divers, s-au bucurat cântând cu toată inima, dar urmărind satisfacţile artistice. Drept urmare, ascultătorii au rămas nemulţumiţi spunând că Dumnezeu n-a fost proslăvit prin acest program, ci oamenii au cântat spre slava lor, iar cântăreţii n-au primit aprecierile care meritau cu adevărat pentru toată prestaţia artistică. Care ar fi fost soluţia? O exprimare clară a profilului programului: acum facem artă! Nu vă aşteptaţi la muzică de Biserică! Şi între noi fie vorba, chiar arta muzicală, în sine, fără cuvinte, are o anumită valenţă de proslăvire a lui Dumnezeu. Păsările nu cântă cuvinte, ci doar sunete, şi noi spunem totdeauna că ele cântă pentru slava lui Dumnezeu. Pe de altă parte, invitaţii au ştiut că acea formaţie care a făcut artă, era a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, în felul acesta imaginea Bisericii a fost apreciată cum se cuvine şi în privinţa artei şi a concepţie despre viaţă, în general.
De partea lor, şi ascultătorii au nevoie de o clarificare a celor două domeni, şi au nevoie să-şi definească aşteptările. Dacă ascultă o anumită muzică la Biserică, să aştepte o atmosferă de închinare. Dacă chiar la Biserică se organizează un concert în care e vorba de artă, atunci să se aştepte la artă. Dacă ascultă un anumit program la Radio sau la Televiziunea Speranţei, ar trebui să înţeleagă că sunt situaţii în care nu e vorba de închinare, ci poate este un program recreativ. La posturile noastre nu avem doar programe de servicii religioase, astfel că o muzică mai vie, mai recreativă, nu este nepotrivită. Aceasta, bineînţeles, între anumite limite, pentru că nu putem depăşi zonele sănătoase ale muzicii aşa-zis recreative, pe motiv că e vorba de radio sau Tv. şi nu de Biserică. Este destul de dificil de ales o muzică recreativă care să nu semene cu muzica lumească, din contra, să fie constructivă, relaxantă, de valoare autentică, dar a pretinde ca să avem doar muzică de Biserică, este o greşală.
Să nu ne mirăm că fenomenul muzical este atât de complex şi pune atâtea probleme, deoarece după cum ştim, Satana a fost cândva marele maestru care conducea muzica în ceruri şi de multă vreme el s-a gândit cum să încurce minţile oamenilor astfel ca să le inunde sufletele cu murdările lui. Rugăciunea şi Duhul Sfânt ne va lumina astfel ca şi în acest domeniu să nu facem greşeli.
Benoni Catană – Bacău