În urma unui apel din partea unui tată aflat după gratii, am decis să vizităm familia rămasă acasă. Aşa se face că, într-o seară, în ziua de moş Neculai, am poposit la această familie. Locuiesc la parterul unui bloc într-un apartament în care, nu era aproape nici o diferenţă de temperatură faţă de cea de afară. Îmi deschide uşa o fetiţă de aproape 7 ani, mă învită înăuntru, şi aici găsesc pe mama lor cu ceilalţi doi copii. O fetiţă de aproape 4 ani şi mezinul, de 2 ani. Pe jos, erau petice de parchet (care, în urma umezelii se deslipise ) alternând cu petice de beton…iar copiii, mergeau fără nici o şosetă în picioare. Pentru că, nu aveau. Pe masa lor…nişte firimituri de cine ştie când rămase şi folosite la nevoie. Nici o jucărie la cei trei copii în casa lor. Aflu povestea, dureroasă a acestei familii. Soţia rămâne văduvă în urma decesului soţului ei într-un accident cu fetiţa cea mare. Ea are o malformaţie congenitală la un picior şi merge târâind piciorul, neputând să-l mişte de loc. Se recăsătoreşte cu cel care acum este după gratii şi vin pe lume cei doi copii mai mici. Pe când ultimul copil ( Bombonel îi spunem noi că e aşa de lipicios…) avea doar câteva luni în pântecele mamei lui, tatăl ajunge…departe de familie. Fără serviciu, fără niciun sprijim, lucrând din cand în când pe la câte un vecin, mama cu greu face faţă problemelor. Cea mai mare, nu este aceea că nu au nimic să pună pe masă ci că, datorită unor încurcături, este posibil să fie aruncaţi în stradă din acest apartament care este al unor rude ce …au probleme. Din sacoşele pe care le aveam cu noi am dat câte o banană şi portocală copiilor. Le-au luat dar…se uitau la ele…
– Mamă, a întrebat fetiţa mijlocie, ce e asta? Am înţeles…şi am desfăcut banana
dar, gândindu-se probabil la ziua de mâine, nu au mîncat decât de două ori din ea, apoi au strâns coaja bananei ca şi cum nu ar fi fost desfăcută spunându-i mamei să o păstreze pentru mâine…După multe discuţii, înainte de plecare am întrebat fetiţa cea mare:
– Ţi-e dor de tata? Uitându-se ţintă în ochii mei, cu lacrimi în ochi, mi-a spus:
– Da, da, mi-e dor de tati…
– Ai vrea să vină repede acasă tati? S-a gândit puţin şi cu o…privire foarte serioasă mi-a spus:
– Nu!. Nu vreau să vină…În mintea mea deja îmi închipuiam câtă bătaie probabil luase această fetiţă…
– Dar, de ce nu vrei să vină tati acasă?… am încercat să…răscolesc focul discuţiei…Şi cu aceeaşi privire serioasă mi-a spus:
– Vreau să stea tati acolo, cât mai mult ca să câştige bani mulţi şi dacă ne dă
afară din casă, să aibe tati cu ce cumpăra o căsuţă mică unde să stăm şi noi, să nu ajungem ca copiii de pe stradă care nu au casă… Realizaţi care era frământarea acestui copil de aproape 7 ani? Aşa am înţeles că mama le spusese că tatăl lor este plecat la…muncă…
– Uite…am spus fetiţei, eu am două fete acasă, ţi-ar place să mergi odată la mine să cunoşti fetele mele? La fel de serios s-a gândit şi îmi spune:
– Merg cu o condiţie. Dacă îmi promiţi că fetele tale se joacă cu mine, merg, dacă nu se joacă, nu merg că…cu mine nimeni nu vrea să se joace…
Ne-am luat rămas bun de la ei şi am plecat. Dar… nu am putut ţine numai pentru mine cele văzute şi auzite. Aşa că, am povestit la câţiva prieteni care s-au hotărât să le facem o bucurie acestor copiii. Aşa se face că, cineva a oferit o plapumă, altcineva lenjerie, o familie cu copii, jucării, cineva a făcut un tort mare, altcineva o oală plină cu sarmale, cineva a oferit o sumă de bani cu care am cumpărat din nou fructe şi dulciuri pentru copilaşi şi cu o seară înainte de ajunul Crăciunului, în jurul orelor 19 am ajuns cu maşina plină la această familie. Nu ştiam dacă sunt acasă, daca nu s-au culcat aşa că am lăsat pe echipa ce mă însoţea la maşină şi am mers, cu două sacoşe în mâini la uşa apartamentului. După ce bat, uşa se deschide şi cine credeţi că mi-a deschis? Da, aţi ghicit! Tot fetiţa cea mare care vâzându-mi strigă:
– Mamă, mamă, a venit domnul comisar…şi are şi două sacoşe ….( Probabil
voise să spună domnul comisionar, adică, cel ce duce comisioanele…) Am cărat din maşină tot ce luasem şi…e greu de descris bucuria acelor copii care, pentru prima dată în viaţa lor, ţineau jucării în mâini. Păpuşi, maşinuţe…etc…În timpul discuţiilor, mama spune unei …comisionare…
– Aşa de mult mi-am dorit să fac şi eu, acum de Crăciun copiilor mei o oală de sarmale dar…de unde orez, de unde ulei, de unde frunze…
– Doamnă, spune cea ce pregătise sarmalele, dar v-am adus noi o oală…sunt gata făcute…
– Cum? Chiar aşa? Pai le pun chiar acu pe foc să fiarbă şi mâine să le dau la copii…
– Dar îs gata fierte….lacrimile au început să curgă şi vorbele să se înnece…
– Toată ziua mi s-a zbătut pleoapa ochiului şi am fost sigură că Dumnezeu va
trimite pe cineva să ne facă şi nouă o bucurie în preajma Crăciunului…Am făcut câteva fotografii la copilaşi pe care a doua zi le-am dus tatălui la penitenciar:
– Ştiu şi vă mulţumesc că aţi fost la mine…
– Ţi-e dor de copiii?
– Cum să nu…de atâta timp nu i-am văzut…
– Uite, şi îi dau fotografiile. Când a realizat că îs copiii lui, a început să le sărute…ca pe nişte icoane…
Dragul meu, ţie ţi-e dor de Tata? Şi Lui Îi dor de tine. Abia aşteaptă să te primească cu braţele deschise pe porţile Canaanului Ceresc…Şi ce frumos va fi acolo…Dar, până atunci, Tatăl nostru aşteaptă să te vadă alături de ceilalţi copiii ai Lui care, nu-L cunosc, care nu au ce mânca, cu ce se juca tânjind după ceva frumos şi valorors.
Ţi-e dor de Tata? Dacă vrei să Îl vezi, dacă vrei să te bucuri cu El, nu doar atunci ci şi acum, îţi spun un secret. Poţi să dai de El în casa săracului alături de copiii lui, în casa orfanului, după gratii, la spital, pe stradă, alături de cel ce plânge, de cel ce nu are…Mergi, repede şi întâlneşte-te cu El acum pentru ca întâlnirea finală să fie una plină de fericire pentru Tine pentru El, şi pentru ei…
Mihai Enea, SUP Moldova