Studiu biblico-ştiinţific (2)
Tema în discuţie este de importanţă crucială în gândirea uman-religioasă. Un fapt care impune tratarea următoarelor noţiuni de nuanţă generală.
1. Noţiunea de „început” şi „fără-de-început”.
Are oare materia început ? Dar viaţa ? Ce ne spune Biblia, ce ne spune Ştiinţa ? Biblia declară, în mod clar şi categoric: La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Gen. 1,1). Suntem obişnuiţi, aşadar, cu ideea că doar Divinitatea este „fără-de-început”. Materia este considerată creată. Este oare just ? Biblia însăşi vorbeşte în sens etern şi despre ceruri (Ps. 68, 33). Adică despre „fără-de-începutul” Universului. La rândul ei, ştiinţa foloseşte, pentru noţiunea de „început”, paradigma „exploziei universale” (Big Bang). O explozie nu din „nimic”, ci dintr-o particulă preexistentă. Existentă de când ? Nu oare din etern ? Poate oare să existe Dumnezeu fără realitatea universală, din subordinea Sa ? Şi dacă Dumnezeu poate să existe, prin Sine Însuşi, ce anume determină crearea de către El a Universului ? Şi atunci nu este oare posibil ca, atât „fără-de-începutul”, cât şi „începutul” să fie aplicabile, în mod egal, Universului ? Şi anume, „fără-de-începutul” pentru materia în sine, iar „începutul” pentru organizarea acesteia în structuri diverse. Nu cumva, atunci când Biblia spune „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”, înseamnă, pur şi simplu, organizarea specială a materiei primare în structuri zonale particulare, cum ar fi Universul nostru sau alte Universuri ? Nu se poate explica oare faptul că „fără-de-începutul” se referă la originea eternă a materiei, iar „începutul” se referă la organizarea ulterioara a acesteia ? Şi dacă Dumnezeu există, creează şi conduce „totul” dintotdeauna, de ce oare acest „tot” să nu existe dintotdeauna ?
2. Noţiunea de „cauzalitate” şi „fără-de-cauzalitate”
Are oare materia cauzalitate ? Ce spune Biblia ? Ce spune Ştiinţa ? Biblia declară: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede, n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evr. 11, 3). Aşa dar, „cauzalitate” înseamnă a transforma ceva în altceva. Ştiinţa spune că există o lege fundamentală a materiei, şi anume, că „ceva” nu se naşte din „nimic” şi nici nu se poate transforma în „nimic” (legea conservării materiei). Când Biblia spune, că Dumnezeu „zice şi se face„, nu poate fi înţeles oare că ceea ce apare provine, fie din nimic, fie din ceva ? Nu cumva „fără-de-cauzalitatea” are aplicabilitate numai asupra realităţilor care există prin ele însele (Dumnezeu şi Universul), iar „cauzalitatea” are aplicabilitate tocmai asupra realităţilor care apar, în timp, prin transformare din ceva, în altceva ? Oare nu tocmai legea conservării materiei şi energiei limitează de a se face ceva din nimic, ci doar din ceva ? Materia fiind entropică nu are însă capacitatea cauzală de a face ordine din dezordine (materie vie din materie moartă), ci doar capacitatea cauzală de a face dezordine din ordine (materie moartă din materie vie). Cu alte cuvinte, realizează reducerea organizării supra-atomice (materia vie ) la organizarea atomică (materia moartă). Nu înseamnă atunci oare că viaţa, o structură a materiei, nu se poate structura de la sine şi că are nevoie de o „cauzalitate” din afara ei ?
Şi totuşi materia organizată sau vie (viaţa) are, în lumea noastră, propria sa autoorganizare sau autoformare (reproducerea). Nu este oare corect să se vorbească atunci, în domeniul vieţii, despre două tipuri de „cauzalităţi”: „cauzalitatea” primar-divină (creaţiunea sau organizarea vie primară sau iniţială) şi „cauzalitatea” secundar-naturală (reproducerea sau organizarea vie secundară sau actuală) ?
3. Noţiunea de structură „închisă” şi structură „deschisă”
Structura „închisă” aparţine atomului, o structură de expresie „nevie”, în care energia fizică de alcătuire şi de funcţionalitate se află stocată în interiorul acesteia. Ce spune Biblia ? Ce spune Ştiinţa ? Biblia declară: „Le-a întărit pe veci de veci, le-a dat legi şi nu le va călca” (Ps. 148, 6). Ştiinţa afirmă că atomii sunt unităţi materiale încărcate cu energii incalculabile. Un motiv principal pentru care atomii n-au nevoie sa capteze energie din exterior, decât pentru formarea agregatelor stabile atomo-moleculare. Din această cauză, atomul este o structură primară a materiei, cu caracter stabil, adică etern. Materia are, aşadar, prin sine însăşi o existenţă de expresie veşnică, nefiind nevoie să fie asistată printr-un sistem energetic din afara sa.
Structura „deschisă” aparţine celulei biologice, o structură în care energia biologică de alcătuire şi de funcţionalitate nu se află stocată în interiorul acesteia. Ce spune Biblia ? Ce spune Ştiinţa ? Biblia declară: „aceasta să fie hrana voastră” (Gen. 1, 29). Ştiinţa vorbeşte de sistemul trofic sau alimentar al naturii vii. Un motiv principal pentru care celulele au nevoie să capteze energie din exterior, prin schimburi materiale de aport şi de eliminare, adică prin metabolism. Fiind o structură deschisă, celula are carecter instabil şi efemer. De aceea viaţa nu are prin sine însăşi o existenţă de expresie veşnică, fiind nevoie să fie asistată de un sistem energetic din afara sa.
4. Noţiunea de „viaţă” prin „structură” sau prin „emanaţie”
Există două concepţii religioase despre viaţă: conceptul prin care viaţa este „rodul” unei structuri materiale organizate divin (conceptul religios modern), şi conceptul prin care viaţa este „rodul” implantării unei „emanaţii” divine în structura materială (conceptul religios antico-medieval). Ce spune Biblia ? Ce spune Ştiinţa ? Biblia declară „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut un suflet viu” (Gen. 2, 7). Suflarea de viaţă nu este însă o „emanaţie” divină, ci o „energie” divină care imprimă funcţionalitate structurii anatomice umane. O dovadă clară o constituie faptul că moartea nu constă în eliminarea „emanaţiei” divine, ci în dezorganizarea structurii umane: „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3, 19). Ştiinţa precizează faptul că noţiunea de „viaţa” înseamnă: structură bilogică, metabolism biologic, reproducere biologică, şi autoconservare biologică. Cea mai mare dovadă, că viaţa este o structură şi funcţionalitate vie, creată pentru a funcţiona prin ea însăşi, o constituie faptul că un om decedat poate fi readus la viaţă prin manevre de reanimare. Reanimarea reface funcţionalitatea structurii vii. Dacă moartea ar fi retragerea „emanaţiei” divine, n-ar putea fi posibilă reîntoarcerea acesteia prin reanimare.
Fenomenul structurii vii, ca mod de exprimare a vieţii, este manifestat şi în cadrul reproducerii vii. Genetica reprezintă ştiinţa care precizează că reproducerea este transmiterea structurii vii, de tip divin, de la o generaţie la alta, nu transmiterea unei emanaţii divine. Noţiunea de „suflare de viaţă” este expresia necunoaşterii adevăratelor noţiuni ale vremii respective. Moartea tuturor fiinţelor terestre este rezultatul degradării grave a structurii şi a funcţionalităţii acestora, nu retragerea divină a „suflării de viaţă”.
5. Noţiunea de „asistenţă” şi „fără-de-asistenţă”
În mod natural, viaţa terestră (o organizare supra-atomică) nu este veşnică. Ordinea vie nu poate fi veşnică decât printr-o „asistare” fizică de origine divină. Având în vedere experienţa umană, nu se poate vorbi oare despre o materie vie cu „asistenţă” fizică specială, pentru întreţinerea eternă, şi, totodată, despre o materie vie „fără-de-asistenţă” fizică specială exprimată prin moarte ? Ce spune Biblia ? Ce spune Ştiinţa ? Biblia declară: „Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci” (Gen. 3, 22). Altfel spus, simbolul „asistenţei” de origine divină este Pomul vieţii. Ştiinţa ne spune că natura se află în entropie (dezordine), şi că viaţa este în sine o non-entropie (ordine), dar entropia fiind mai puternică distruge ordinea vie. Pentru ca viaţa actuală să rămână totuşi într-o minimă non-entropie (ordine), deşi foarte limitată, este necesară „asistarea” acesteia prin microclimate (îmbrăcăminte, locuinţă, foc etc) sau macroclimate (amenajări de ordin social, mijloace de locomoţie etc). Biblia ne spune că viaţa are nevoie, pentru a fi veşnică, de un sistem de „asistenţă” fizică de origine divină (Pomul vieţii). Nu se poate spune, atunci, în lumina Bibliei, că retragerea Pomului vieţii înseamnă, de fapt, retragerea sistemului de „asistenţă” fizică de origine divină din natura terestră ? Un motiv categoric pentru care nu putem să spunem că Dumnezeu conduce natura terestră actuală. Şi oare nu tocmai reinstalarea sistemul de „asistenţă” fizică de origine divină (imanenţa) asupra naturii terestre (Pomul vieţii), reprezintă viaţa viitoare nemuritoare ? Un asemenea concept, nu înseamnă oare că natura vie actuală, deşi creată (transcendenţa), este lipsită actualmente de sistemul de „asistenţă” divină (imanenţa) ? Ideea este şi biblică, şi deistă. Diferenţa dintre aceste două concepte este radicală. Biblia declară că retragerea „imanenţei” (Pomul vieţii), şi lăsarea naturii terestre în voia legilor naturii proprii, este o problemă accidentală, la alegerea omului. Deismul, în schimb, consideră, în mod fals, că absenţa „imanenţei”, este modul obişnuit de lucru al lui Dumnezeu.
6. Noţiunea de „sfârşit” şi „fără-de-sfârşit”
Ceea ce are un „început”, are oare şi un „sfârşit” ? Ceea ce este „fără-de-început”, este oare şi „fără-de-sfârşit” ? Ce spune Biblia ? Ce spune Ştiinţa ? Biblia declară: „…căci în ziua în care vei mânca din el, vei murii negreşit” (Gen. 2, 17 u.p.). Se înţelege că şi o structură cu „început” poate fi „fără-de-sfârşit”, dacă este „asistată” (imanenţa) din exterior (nemurirea condiţionată). Ştiinţa spune, de asemenea, că materia neavând „început” nu are „sfârşit” (legea conservării materiei). Viaţa fiind o materie organizată la nivel supra-atomic, dacă este „neasistată” (lipsa imanenţei) se întoarce la ordinea atomică. Atunci când Biblia declară Universul „fără-de-sfârşit”, are în vedere aspectul realităţii cu caracter de „întreg”. Adica ansamblul lumii materiale. În schimb, atunci când Biblia declară Universul cu „sfârşit, are în vedere aspectul realităţii cu caracter de „parte”. Adica aspectele zonale care sunt create sau organizate. Ca atare, viaţa, fiind o organizare materială supra-atomică, cu caracter de „parte”, are „sfârşit”, în condiţii „fără-de-asistenţă” divină (fără imanenţă). În acelaşi timp, poate fi eternă, adică „fără-de-sfârşit” daca posedă „asistenţă” divină (imanenţa). Şi totuşi, pentru omul obişnuit este mai greu sa conceapă noţiunea de „fără-de-început” (veşnicia trecutului), decât noţiunea de „fără-de-sfârşit” (veşnicia viitorului).
În concluzia acestui aspect general, nu s-ar putea deduce oare faptul că viaţa sau structura vie terestră posedă: (1) un „început”, (2) o „cauzalitate” supranaturală (transcendenţa), (3) o structură „deschisă” (4) o „structură” divină, nu o „emanaţie” divină, (5) o structură cu „asistenţă” (imaneţa) sau fără „asistenţă” divină (fără imanenţă) şi (6) o structuă „fără-de-sfârşit” sau cu „sfârşit” ?!
Cornelius Greising