3. Paraliticul de la Betesda
Autor Lori Balogh
Sursa: www.loribalogh.ro
Unul din indemnurile cele mai mobilizatoare pe care le primim in viata este acela de a ne pune tinte inalte si de a depune toate eforturile pentru a le atinge. Totul este bine atata vreme cat avem o tinta precisa, dar avem si speranta ca o vom atinge. Din aceasta speranta se naste lupta, iar acela care se lupta are toate sansele sa- si vada visele implinindu-se.
Ce se intampla insa, atunci cand un om are aspiratii inalte, nobile, curate, dar nu are nicio speranta sa le atinga ? Ce se intampla cand el nu vede nicio sansa?
Tinta, dorinta, aspiratia raman undeva sus, intr-o zona intangibila. Lipsa sperantei ca acestea vor fi candva atinse il face pe acel om sa cedeze lupta. El devine astfel un infrant, uneori chiar inainte de a incepe sa lupte.
In jurul nostru sunt mii de oameni infranti, intr-un domeniu sau altul al vietii: saraci care nu mai vad nicio sansa sa scape de datorii, familii care nu mai vad nicio sansa de a avea copii, oameni stapaniti de vicii care nu mai vad nicio sansa de a fi eliberati de ele, insingurati care nu mai vad nicio sansa de a fi iubiti de cineva.
Pentru toti acesti oameni infranti, Biblia vine cu o veste uimitoare: Dumnezeu este un Dumnezeu al celei de-a doua sanse. Acolo unde noi nu mai vedem nicio cale deschisa, El are inca mii de cai prin care poate si vrea sa ne vina in ajutor. Acolo unde noi nu mai avem nicio perspectiva, El ne poate deschide orizonturi largi, nebanuite.
Tudor Arghezi scria intr-una din poeziile sale:
“Din bube, mucegaiuri si noroi iscat-am frumuseti si preturi noi…”
Daca un om, asa limitat cum este, poate schimba cate ceva in bine, cu conditia sa vrea acest lucru, de ce sa nu avem incredere ca Dumnezeul cel Atotputernic, Stapanul de drept al Universului, va putea sa schimbe orice rau vremelnic intr-o binecuvantare vesnica?
Va propun, in aceasta ocazie, sa ne oprim asupra experientei unui om care, omeneste privind lucrurile, nu mai avea nicio sansa de a fi fericit, dar caruia Dumnezeu i-a iesit inainte, oferindu-i o sansa nesperata.
Sa citim impreuna pasajul din Evanghelia lui Ioan 5, 1-9, calatorind imaginar impreuna cu Mantuitorul la un praznic al iudeilor.
Praznicul era o ocazie de sarbatoare pentru iudei. Se pregateau mese imbelsugate si veselia era cea care insotea toate momentele lui. Mantuitorul se suie si El la Ierusalim cu ocazia acestui praznic, insa, lucru curios, El nu este de gasit in mijlocul multimilor vesele, ci intr-un loc cu totul diferit: la Betesda.
Isus face o exceptie de data aceasta; El intotdeauna a facut asa. Si aceasta pentru ca El avea alte valori decat majoritatea oamenilor.
Asadar, in aceasta ocazie, pe Iisus nu-L gasim in mijlocul multimii vesele si galagioase, ci intr-un loc al suferintei, acolo unde inimile oamenilor sunt mai pregatite sa-L primeasca. iar urechile mai deschise ca sa-L asculte.
Betesda era o scaldatoare din Ierusalim. Cercetatorii afirma ca aceasta s-ar fi gasit fie la nord, fie la sud de Ierusalim, pe locul numit “Scaldatoarea fecioarei”, un loc de unde izvoraste intermitent un fir de apa.
In mod normal, rolul acestei scaldatori era acela de spalare, de curatire. Totusi in versetul 3 citim ca in pridvoarele ei se afla o multime de bolnavi. Nu erau doar doi sau trei, ci , probabil , zeci de suferinzi care asteptau o minune. Practic, acel loc nu mai era o scaldatoare, ci devenise un sanatoriu.
Sa ne imaginam scena! O multime de suferinzi, unii pe paturi de rogojina, altii pe scaune de lemn, iar altii sprijiniti in carje; unii singuri, altii insotiti de rude sau prieteni. In jur- o murdarie de nedescris, iar in vazduh se auzeau gemete, rugaciuni si cuvinte de disperare, dar si injuraturi si blesteme. Unii, pentru a fi mai aproape de scaldatoare, isi facusera adaposturi chiar pe malul apei.
Acestea se puteau vedea si auzi in fiecare zi la Betesda. Acelasi tablou jalnic al suferintei umane, in multele ei forme.
Din cand in cand, toata aceasta multime de suferinzi, impreuna cu insotitorii lor, intra intr-o agitatie greu de controlat. Ce se intampla? Apele se tulburau, semn ca trebuia sa se actioneze. Credinta populara era ca, in acele momente, un inger se cobora in apele scaldatoarei si, ca orice om care s-ar fi coborat primul in apa, ar fi fost vindecat de orice boala ar fi suferit.
In astfel de momente scaldatoarea se transforma intr-un iad. Sa ne imaginam cateva zeci de oameni care se napusteau in acelasi timp spre acelasi loc! Pentru a fi primii! Uneori, ajungeau sa se calce in picioare, si nu putini mureau inainte de a ajunge vreodata la apa.
Scenele acestea de groaza si disperare care se petreceau la Betesda, imi aduc aminte de ceea ce se putea vedea adesea in camerele de gazare de la Auschwitz. Dupa ce se termina gazarea bietilor condamnati la moarte, cei ce intrau in camerele mortii pentru evacuarea cadavrelor, vedeau de fiecare data aceeasi scena terifianta: cadavrele erau asezate intotdeauna in forma de piramida. In varf se aflau cei mai puternici barbati, in timp ce la baza piramidei se aflau cei mai slabi dintre cei slabi:copii, batrani si femei.
Incercand sa sa gaseasca o explicatie acestui fenomen, s-a ajuns la o constatare ingrozitoare: cand oamenii din camerele de gazare simteau ca nu mai au aer, incepea lupta pentru ultimele guri de aer curat. Asa se explica de ce deasupra mormanului de cadavre se gaseau totdeauna cei mai puternici barbati:in lupta pentru ultimele guri de aer , oamenii se calcau in picioare, murind striviti de semenii lor, chiar inainte de a muri din cauza gazelor ucigase.
Ceva asemanator se pare ca se intampla si la Betesda. Oamenii nu mai tineau cont de semenii lor mai suferinzi decat ei; disparea orice urma de umanitate, fiecare vazandu-si doar propriul interes. Ajungeau sa se calce in picioare, multi murind inainte sa ajunga la apa.
M-am intrebat: Oare ce se intampla in realitate la Betesda? Cu adevarat se cobora acolo un inger si, din cand in cand, tulbura apele? Era planul lui Dumnezeu ca doar cei mai putin bolnavi sa poata beneficia de acest mijloc de vindecare?
Marturisesc ca eu nu am pretentia de a intelege tot ce se intampla acolo, in acea scaldatoare, cu doua milenii in urma. In ziua mantuirii, daca voi avea harul de a ma bucura de viata vesnica, printre numeroasele intrebari pe care doresc sa le pun Mantuitorului va fi si aceasta. Pentru moment, trebuie sa ma multumesc cu cateva indicii care ma pot ajuta in conturarea unui raspuns provizoriu.
1. “Din cand in cand, apele scaldatorii erau agitate si se credea ca lucrul acesta era rezultatul unei puteri supranaturale si ca oricine ar fi coborat primul in apa dupa tulburarea ei se facea sanatos, orice boala ar fi avut.” Hristos Lumina Lumii pag. 177
Se pare ca autorul relatarii despre vindecarea paraliticului de la Betesda ne vorbeste nu despre o realitate care se intampla acolo, ci despre o prejudecata existenta intre iudei, o legenda, ca multe altele. Nici chiar evreii, detinatorii adevarului revelat de Dumnezeu, nu au scapat de legende.
2. Din modul in care Il cunoastem pe Dumnezeu asa cum se descopera in Scripturi, El nu ar putea folosi o asemenea metoda de a-i ajuta pe oameni. Ar fi fost nedrept ca cei mai putin bolnavi, cei mai favorizati, cei care puteau fi insotiti de prieteni sa fie cei care sa beneficieze de vindecare, in timp ce ceilalti, cei cu adevarat neajutorati, tocmai lor sa li se refuze aceasta sansa. Aceasta nu intra in caracterul lui Dumnezeu. A sustine aceasta legenda este echivalent cu a spune ca El ii binecuvinteaza doar pe cei favorizati.
Dumnezeu nu incurajeaza selectia naturala! Aceasta teorie o gasim in evolutionismul lui Darwin. Doar acolo se spune ca dreptul la existenta il au doar fiintele cele mai inzestrate, mai puternice, mai adaptate. Chiar daca, datorita pacatului, planeta noastra a devenit o imensa jungla in care domneste aceasta cruda lege a selectiei naturale, Creatorul nu poate fi de acord cu asa ceva. La baza acestei legi aduse de prezenta pacatului sta egoismul, in timp ce intreaga guvernare divina are la baza legea altruismului, a iubirii dezinteresate, a slujirii semenilor.
Desi Dumnezeu nu putea folosi o asemenea metoda, totusi sunt convins ca acolo se intampla ceva. Acolo se intamplau , uneori, si minuni de vindecare. Altfel Scriptura nu ar fi relatat despre asa ceva.
Profetul Isaia ne da o perspectiva asupra modului in care Dumnezeu se raporteaza la oamenii necajiti, indurerati, loviti de pacat si de urmarile lui:
“Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui nume este sfant: “Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite.” Isaia 57,15
In mod sigur Duhul lui Dumnezeu vizita acel loc al suferintei, iar atunci cand El vedea intre zecile de suferinzi pe cineva care striga cu credinta si pocainta la Domnul, El il aducea pe acel om in situatia de a a fi vindecat pe deplin: trupeste, dar mai ales sufleteste.
“Acolo se afla un bolnav de 38 de ani.” vers. 5-6
Era un tanar in varsta de 38 de ani, bolnav, sau era un om care suferea de 38 de ani ? Raspunsul il gasim in cele cateva cuvinte pe care Mantuitorul i le-a spus dupa vindecare:
“De acum sa nu mai pacatuiesti ca sa nu ti se intample ceva mai rau!” vers. 14
Intelegem din acest indemn ca boala nu o avea de la nastere, ci ea aparuse ca o urmare a pacatului. Omul acesta traise ca orice om, bucurandu-se de binecuvantarile lui Dumnezeu. El insa, nu si-a pretuit sanatatea, ci a risipit-o in placeri pacatoase, intr-o viata departe de Dumnezeu, asemenea fiului risipitor din parabola. Toate acestea pana intr-o zi, cand, ca un trasnet din cer, se imbolnaveste de o boala necrutatoare.
Incep cheltuielile si drumurile pe la doctori, dar banii se termina repede pe tot felul de leacuri si incercari nereusite de a-si redobandi sanatatea. Prietenii incep sa-l paraseasca, rudele il abandoneaza Cei din jur, in frunte cu conducatorii religiosi, il arata cu degetul, spunand ca este un mare pacatos, ca el este un exemplu viu de pedeapsa divina.
Apoi, intr-o zi, afla de legenda apelor tamaduitoare de la Betesda. Gaseste si niste binevoitori care sa-l duca pana acolo. Aici, zi dupa zi, traieste din mila altora, avand speranta ca intr-o zi se va produce minunea. Insa zilele, saptamanile si lunile trec fara sa aduca cu ele vindecarea mult dorita. Oridecateori incearca sa ajunga in apele tulburate simte gustul amar al esecului. Altul este mai rapid decat el si coboara inaintea lui in apa.
Asa trec anii, unul dupa altul, lasand in urma lor doar sperante neimplinite. Mi-l imaginez pe acest om cu trupul si cu sufletul uscate de atata asteptare, sezand neingrijit pe rogojina lui in pridvoarele Betesdei, privind undeva in gol, piedut …In cei 38 de ani de boala , paraliticul a avut timp suficient pentru a-si cerceta viata. Insa amintirea pacatelor sale nu-l facea decat sa cada si mai adanc in descurajare. Nimeni dintre muritori nu poate intelege ce se petrecea in sufletul chinuit al acestui om.
Toate acestea pana intr-o zi. Nu o zi oarecare, ci o zi de Sabat. In pridvoarele scaldatorii se aflau aceeasi bolnavi care asteapta tulburarea apei. Printre ei, foarte aproape de apa, se afla si paraliticul intins pe rogojina sa. Oare la ce se gandeste?
Deodata, gandurile ii sunt intrerupte de o voce blanda, necunoscuta . Cand se uita in sus, vede un chip necunoscut, insa atat de luminos si in a carui privire se putea citi o dragoste pe care nu o mai intalnise demult intre oameni. Apoi aude o intrebare:
“Vrei sa te faci sanatos?”
“Bine, omule, dar de ce pui intrebari atat de stupide? Iti inchipui ca imi place starea in care ma gasesc? Nu pentru a fi vindecat ma gasesc aici?”-gandeste paraliticul. Cuvintele insa, nu-i ajung pe limba. Cand vede chipul bland al Mantuitorului, pe care inca nu-L cunostea, paraliticul isi da seama ca se afla in fata cuiva care il iubeste si il poate ajuta. Speranta se aprinde din nou in inima bietului om. Gandurile insa alearga mai departe prin mintea lui: “ De ce oare ma intreaba omul acesta daca vreau sa ma fac sanatos?”
“Te intreb pentru ca Dumnezeu nici nu vindeca, nici nu mantuieste pe cineva care nu vrea acest lucru.”– pare sa-i spuna, din priviri, Necunoscutul din fata sa.
“Doamne, dar n-am pe nimeni care sa ma bage in scaldatoare cand se tulbura apa, si pana sa ma duc eu, se coboara altul inaintea mea. Pentru mine nu mai este nicio sansa. Sunt un om pierdut… Cu totul pierdut…”
“Nu spune niciodata ca nu ai pe nimeni! Ma ai pe Mine si iti este deajuns. Acum scoala-te, ridica-ti patul si umbla!”
Paraliticului nu-i vine sa creada. Oare lui ii este adresata aceasta porunca? Se uita in jur, dar nu vede pe nimeni atat de aproape incat porunca sa fie pentru altcineva. Este pentru el, dar cum sa se scoale daca este paralizat?-ii sopteste un gand de necredinta. Dar in clipa imediat urmatoare priveste din nou in ochii Necunoscutului si gandul necredintei dispare. Vrea din toata inima sa dea ascultare poruncii. Si pentru ca doreste acest lucru, o putere de viata din afara lui ii patrunde in fiecare muschi, in fiecare madular. Rezultatul?
“Indata omul acela s-a facut sanatos.” Ioan 5, 9
Paraliticul sare deodata in picioare si, cu o bucurie greu de descris, incepe sa alerge printre cei aflati in scaldatoare, povestindu-le minunea care tocmai s-a produs. Atat de bucuros este incat Il pierde din vedere pe Binefacatorul sau, care se face nevazut in mijlocul multimii.
De ce oare Mantuitorul S-a oprit doar asupra acestui caz? In scaldatoare se aflau multi bolnavi. De ce nu i-a vindecat si pe altii?
Sunt cel putin doua raspunsuri posibile:
1. Era o zi de Sabat, iar Mantuitorul se afla in prima parte a lucrarii Sale publice. El stia ca o vindecare in Sabat ar fi starnit impotrivirea conducatorilor religiosi pana acolo incat ar fi pus in pericol misiunea Sa.
2. Exista si o invatatura spirituala pe care Domnul dorea sa ne-o transmita prin vindecarea paraliticului: Toti ceilalti bolnavi aflati la Betesda mai aveau sanse de vindecare. Dupa parerea lor! Unii inca mai sperau sa se imbulzeasca spre apa atunci cand ea se tulbura; altii mai sperau in ajutorul prietenilor sau rudelor. Ei inca mai aveau resurse sufletesti, inca mai aveau cai de rezolvare in care credeau.
Paraliticul nu mai avea nicio speranta, nu mai vedea nicio cale de iesire din drama pe care o traia. Atunci cand a trebuit sa recunoasca in sinea sa ca este un om pierdut, ca nimeni din lumea aceasta nu-l poate ajuta, atunci a sosit momentul interventiei lui Dumnezeu.
De fapt, experienta vindecarii paraliticului de 38 de ani este o ilustrare vie a ceea ce inseamna indreptatire prin credinta , nu prin fapte. Omul acesta nu se mai putea increde in nimic din ceea ce era in el insusi, dar nici in ceea ce ii putea oferi lumea. Singura lui salvare se gasea in afara eforturilor omenesti. Salvarea sa se afla in Christos.
Clipa “astrala” a vietii acestui om s-a consumat. Intalnirea sa cu Christos i-a oferit o a doua sansa a vietii. Si el s-a putut bucura de aceasta noua sansa pentru ca la intrebarea: “Vrei sa te faci sanatos?” el a raspuns: “Da! Vreau!”
La baza mantuirii noastre sta verbul “a vrea” la persoana intai singular! Dumnezeu a pregatit o mantuire egala pentru toti, insa nu toti oamenii sunt dispusi sa spuna: “Vreau, Doamne”. In final, Dumnezeu va da fiecarui om ceea ce a vrut, ceea ce a ales el personal. El nici nu vindeca, nici nu mantuieste pe cineva impotriva vointei lui.
Suntem fiinte libere sa alegem, fiinte pe care Creatorul le intreaba :
“Vrei sa Ma primesti in viata ta? Vrei sa cresti? Vrei sa duci mantuirea ta pana la capat? Vrei sa fii desavarsit? Vrei sa-Mi dai Mie acel loc din viata ta pe care l-ai tinut doar pentru tine?”
Nu sunt decat doua raspunsuri posibile: “Da, Doamne, vreau!” , sau “ Nu, Doamne, inca nu!”
Daca unii oameni nu vor fi mantuiti, aceasta se va intampla nu pentru ca nu s-a putut, ci pentru ca ei nu au vrut.
“ Ierusalime, Ierusalime,… de cate ori am vrut sa strang pe copiii tai cum isi strange gaina puii sub aripi si n-ati vrut.”– spunea Mantuitorul cu putine zile inaintea Jetfei Sale. Si o spunea cu lacrimi in ochi. Matei 23,37
Am auzit despre o drama petrecuta in zilele noastre, o drama a unei tinere femei din miile de astfel de intamplari ce se petrec in jurul nostru, fara ca noi sa le cunoastem.
Personajul principal al dramei este o tanara pe nume Jean si de o frumusete rara, nascuta intr-o familie catolica din estul Canadei. Tatal ei, un om de o severitate excesiva, o pedepseste adesea foarte aspru. Uneori, o tine mult timp cu picioarele goale in zapada, alteori o incuie intr-o cutie de lemn timp de mai multe ore.
La varsta de 14 ani fata nu mai suporta severitatea tatalui si fuge de acasa, aruncandu-se in bratele primului barbat care ii iese in cale. Cei doi se casatoresc, insa drama de abia acum incepe.
Mai in varsta cu vreo douazeci de ani decat ea, proaspatul sot se dovedeste a fi un alcoolic violent. Tanara sotie are cateva nasteri una dupa alta, ceea ce o epuizeaza fizic. Dupa cea de-a cincea nastere, cade grav bolnava, zbatandu-se timp de doua luni intre viata si moarte. Dupa cele doua luni critice, viata invinge, insa copilul moare. Durerea mamei este dublata si de faptul ca, neputand sa se ingrijeasca de acest copil in cele doua luni de boala, el moare nebotezat.
Primeste vizita preotului, insa aceasta vizita o arunca si mai mult in disperare. Timp de doua ore, preotul nu face altceva decat sa o mustre pe Jean, facand-o vinovata de faptul ca acest copil se afla acum in iad din cauza neglijentei ei. Dumnezeu o va trage la raspundere.
Avand un puternic simt al vinovatiei, batuta in mod repetat de sotul tot mai violent, Jean cade in depresie. Nu mai vrea sa traiasca. Plina de vanatai, lipsita de copilasul care-i murise, plina de remuscari ca acest copilas sufera acum din cauza ei in chinurile iadului, si ingrozita la gandul judecatii lui Dumnezeu, femeia este tot mai stapanita de gandul sinuciderii. Ia un pumn de somnifere, le inghite pe toate si asteapta moartea. Printre oameni nu se gaseste nimeni sa o ajute, iar Dumnezeu pare sa fie absent, sau, mai rau, pare sa-i fi devenit vrajmas.
Dupa ce ia somniferele, priveste la cei patru copilasi de langa ea si incepe sa gandeasca: “Ce se va intampla cu ei? Mama nu vor mai avea, iar tatal este un alcoolic.”
Dintr-o data isi da seama ce a facut . Cum sa-i abandoneze pe acesti copii nevinovati? Alearga la telefon, cauta febril pagina medicilor si se opreste la intamplare la numele unui medic. Era un medic adventist, liber in ziua aceea, insa sosit in clinica doar cu cateva minute mai devreme pentru a-si rezolva cateva probleme personale. Sa fie o pura intamplare?
Jean este adusa de urgenta la clinica si, dupa ce se depun eforturi supraomenesti, este salvata.
“Cum ai putut face un lucru ca asta?”– o intreaba doctorul.
“Nu am pe nimeni care sa ma iubeasca si nimeni nu se ingrijeste de mine.”- raspunde Jean.
“Si totusi, Dumnezeu te iubeste.”
“Cum puteti spune un asemenea lucru? Cum poate un Dumnezeu al dragostei sa ia viata unei fiinte nevinovate, pentru ca apoi sa o chinuiasca in iad, doar din cauza ca eu am fost prea bolnava ca sa stiu ce se petrece?”
Medicul o priveste cu simpatie si incepe sa-i vorbeasca despre Dumnezeu, despre metodele Sale, despre planurile Sale…Jean primeste insetata tot adevarul, asemenea unei plante vestejite dar inviorate de apa aducatoare de viata. Nu dupa mult timp se preda lui Hristos si cere botezul. Incepe o viata noua, alaturi de copiii ei, lasand in urma amintirea unui cosmar.
Iata ce se poate intampla intr-o singura clipa “astrala”cu destinul unui om pierdut in ochii lumii, si prabusit in propriul sau univers. Acolo unde omeneste nu se mai intrezareste nicio cale de scapare, acolo unde orizontul este intunecat si lipsit de speranta, mai exista o ultima sansa adusa de intalnirea omului cu Mantuitorul sau. Intalnirea aceasta a schimbat milioane de vieti care se indreptau spre neant si disperare.
La rugaciunea unei inimi zdrobite si a unui duh mahnit, Dumnezeu nu poate sa nu raspunda!
Crezi lucrul acesta?
Pune-L la incercare pe Dumnezeu si nu vei fi dezamagit! Te asigur!
Lori Balogh