Pilda fiului risipitor
-Tatal–
Autor Lori Balogh
Sursa: www.loribalogh.ro
In nicio alta pilda a Mantuitorului Dumnezeu nu este descoperit mai apropiat de omul pacatos ca in Pilda fiului risipitor. Toate celelalte pilde surprind cate o fateta a relatiei Sale cu omul:
– In Pilda neghinei, Dumnezeu este Semanatorul, iar omul este samanta.
– In Pilda oii ratacite, Dumnezeu este Pastorul, iar omul este oaia ratacita.
– In Pilda vierilor, Dumnezeu este Stapanul viei, iar omul este lucratorul.
– In Pilda nuntii fiului de imparat, Dumnezeu este Imparatul, iar omul este cel chemat la ospatul nuntii.
Toate aceste pilde ne ajuta sa intelegem legatura nostra cu El din diferite perspective. Daca din Evanghelii ar fi lipsit Pilda fiului risipitor, am fi pierdut enorm de mult, caci ea este singura pilda care ni-L descopera pe Dumnezeu ca Tata, iar pe noi ca fiind copiii Sai. Nu robi, nu lucratori, nu oaspeti la nunta, ci fii ai Sai.
Este una sa stii despre Dumnezeu ca El e Stapanul suprem, iar noi robii Lui, ca El e Pastorul , iar noi-oile Sale, ca El e Imparatul, iar noi-supusii Sai… si alta este sa stii ca Dumnezeu este, inainte de toate, Tatal nostru
Descoperirea acestei laturi a caracterului lui Dumnezeu a fost una din tintele principale ale Mantuitorului in timpul activitatii Sale pamantesti.
Ascultati-L pe Domnul cat de firesc I se adreseaza lui Dumnezeu in rugaciunea Sa de Mare Preot din Ioan cap. 17:
“Tata, vreau ca acolo unde sunt Eu sa fie si aceia pe care Mi i-ai dat Tu…” Ioan 17, 24
Observati cum ii invata Iisus pe ucenicii Sai sa se roage lui Dumnezeu:
“Cand va rugati, sa nu bolborositi aceleasi vorbe ca paganii, carora li se pare ca , daca spun o multime de vorbe, vor fi ascultati. Sa nu va asemanati cu ei, caci Tatal vostru stie de ce aveti trebuinta mai inainte ca sa-I cereti voi. Iata dar cum trebuie sa va rugati: Tatal nostru care esti in ceruri…” Matei 6, 7-9
Sau, ascultati acele cateva cuvinte duioase pe care Mantuitorul le spune Mariei in dimineata invierii:
“Nu Ma tinea, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Ci du-te la fratii Mei si spune-le ca Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru…” Ioan 20, 17
Cat de bine face sufletelor noastre obosite, descurajate si insingurate sa stie ca avem un Tata ceresc care ne-a adus la existenta, care ne cunoaste pe fiecare pe nume, care ne iubeste si doreste sa intram cat de curand in familia Sa! Din punctul acesta de vedere, Pilda fiului risipitor este o capodopera a predicilor Mantuitorului.
Cu aceasta ocazie, vom lasa experienta celor doi fii pe plan secundar, ocupandu-ne in mod deosebit de cea a tatalui. Nu intamplator aceasta pilda a fost supranumita si “Pilda tatalui iubitor”, pentru ca ea ne prezinta o experienta iesita din comun, experienta pe care marturisesc ca inca nu o inteleg in intregime si careia nu-i gasesc niciun corespondent printre oameni.
Sa recapitulam: Facem cunostinta cu o familie aparent linistita, compusa din tatal si doi fii, o familie care-si duce viata intr-o armonie aparenta. Toate acestea pana intr-o zi in care se declanseaza drama ce ii afecteaza profund pe toti cei trei membri ai familiei. Drama e declansata de fiul cel mic, mezinul, probabil un adolescent de vreo 17- 18 ani, care intr-o zi, nemaisuportand viata monotona de familie, ii cere tatalui sau:
“Tata, da-mi partea de avere care mi se cuvine !” ( Luca 15, 12 ) Si aceasta fara nicio pregatire, fara nici cea mai elementara dovada de respect fata de tatal sau ( lipseste acel “te rog” ), fara sa tina cont ca avea un frate mai mare care avea intaietate la impartirea averii si fara sa tina cont ca tatal sau nu era chiar atat de batran incat sa se gandeasca la un testament. Fara sa tina cont de toate acestea, mezinul bate cu pumnul in masa si striga raspicat: “Da-mi banii care mi se cuvin !”
Sa incercam sa intelegem ce se petrecea in inima acelui tata indurerat, socat de cererea brusca a fiului sau, asezandu-ne in locul lui. Daca cel mai mic dintre copiii nostri, care poate nu are inca bacalaureatul si care nu a apucat inca sa contribuie la usurarea poverilor familiei, ar veni intr-o zi la noi spunandu-ne: “Tata, a venit momentul sa-mi dai banii mei”, cum am reactiona? Si, in timp ce am sta perplecsi, socati de cererea neasteptata, el ar scoate o foaie de hartie cu tot felul de socoteli: cat face casa, masina, mobila, cati bani sunt in banca… iar apoi ar spune;”Partea mea e atat…”, ce am avea de spus?
Eu nu stiu cum as reactiona, dar probabil ca mi-as aduce aminte ca undeva in casa sta o nuia nefolosita: “Vrei mostenire? Iat-o!” Probabil ca i-as da o lectie pe care sa o tina minte toata viata si care sa-l trezeasca la realitate. Probabil ca asa ar reactiona cei mai multi parinti.
Este uimitor ca tatal din parabola reactioneaza total diferit de felul in care reactionam noi de obicei: el face un lucru incredibil, de neconceput pentru noi. Tatal trece peste regulile impuse de societate, trece peste obraznicia fiului sau si lipsa lui de politete, trece peste faptul ca acest fiu nu avea dreptul sa primeasca inca mostenirea si face ceva incredibil: isi imparte averea intre cei doi fii.
Tatal a stiut sa treaca peste umilirea profunda la care l-a supus fiul cel mic, a stiut sa renunte la sine, dar nu a trecut peste dreptul fiului sau cel mare , caruia i-a dat si lui partea de avere care i se cuvenea, desi nu o ceruse. De ce a procedat tatal din pilda in felul acesta? Si pentru ca tatal din pilda Il reprezinta pe Dumnezeu, de ce nu se opune El vointei stricate si gresite a omului pacatos, cand stie care sunt urmarile alegerilor acestuia?
Probabil ca la aceste intrebari cei mai multi ar raspunde: “Dumnezeu respecta vointa libera a omului. Acesta este un principiu fundamental al Constitutiei ceresti .” Iar ca argumente biblice ar fi aduse o serie de texte care confirma ideea ( de ex. Deuteronom 30, 19 ).
Nimic rau in acest raspuns …Dar ceva suna sec in acest mod de abordare: amintirea acestui principiu al respectarii libertatii de alegere a omului suna putin a indiferenta.
Daca intr-o zi, un prieten bun ar spune ca el nu mai doreste sa apartina bisericii pe care a slujit-o cu devotament, cum am reactiona? Am fi multumiti sa-i spunem rece si sec: “Bine, daca tu alegi astfel, eu respect alegerea ta dupa cum o respecta si Dumnezeu. Du-te in pace !” ? Ar fi acesta spiritul cel bun? Se respecta un principiu- acela al libertatii de alegere, dar cum ramane cu iubirea care este cel mai inalt principiu al cerului ? Iubirea nu poate sa-l lase pe cel gresit sa plece, fara sa faca tot posibilul pentru a impiedica lucrul acesta .
“Caci dragostea lui Christos ne strange (“constringe”, dupa o traducere noua a Bibliei ) )”- spune apostolul Pavel ( 2 Corinteni 5,14 ). O traducere in limba franceza a Bibliei reda acest verset astfel: “Caci dragostea lui Christos ne preseaza” ( ne zoreste, ne grabeste ).
Asadar, iubirea lui Dumnezeu nu e o iubire pasiva. Ea nu sta la rascrucea vietii omului cu mainile in san, in totala indiferenta, spunandu-i omului: “Iata , ai doua posibilitati. Treaba ta pe care o alegi.” Nu, iubirea lui Dumnezeu e o iubire activa, care “ne constringe”, care foloseste toate mijloacele morale pentru a incerca sa ne pastreze langa Dumnezeu. Daca in final, in ciuda tuturor eforturilor facute de Duhul Sfant de a ne pastra langa adevar esueaza, atunci, cu durere Tatal ceresc e nevoit sa ne lase sa plecam in caile alese de inima noastra.
De ce a procedat tatal din pilda in felul acesta? De ce nu a refuzat sa asculte de cererea fiului sau?
Cu totii ne dam seama ce s-ar fi intamplat: l-ar fi “castigat” pe fiul sau cu trupul pentru inca o perioada scurta de timp si acesta nu ar fi plecat. Sufleteste insa, l-ar fi pierdut pe fiul sau pentru totdeauna. Mai curand sau mai tarziu, fiul tot ar fi plecat, insa ar fi facut-o pentru totdeauna.
Dandu-i partea de avere pe care o cerea fiul sau nerecunoscator, de fapt tatal incearca inca odata sa-l”constranga” pe acesta sa ramana. Prin gestul sau, tatal vrea sa-i spuna fiului sau: “ Fiule, uite iti dau ceea ce ceri. desi nu ai niciun drept la aceasta. Eu sunt inca in putere, iar fratele tau are intaietatea. Totusi iti ascult cererea. Dar, te rog, nu pleca. ramai aici langa mine.”
Cat de mult avem de invatat de la Tatal ceresc ! Cat de adesea aplicam rece si indiferenti principiul alegerii personale in relatiile cu semenii nostri, in loc sa depunem cele mai mari eforturi ale dragostei care sa-i impiedice sa plece de langa Dumnezeu. Adesea le spunem semenilor nostri ceva despre adevar, eventual le dam o carte, le facem o invitatie la biserica, dar daca ei refuza , ne spalam repede pe maini, asemenea lui Pilat, invocand principiul libertatii de alegere a fiecarui om. Apoi ii abandonam , magulindu-ne ca am facut ce trebuia pentru ei, dar ei au ales gresit.
Dragostea adevarata nu se opreste aici. Ea va cauta si va gasi noi si noi cai de a–l “constringe” pe cel gresit sa nu plece din casa parinteasca a Tatalui ceresc. Daca va fi nevoie, ea va merge doua mile in loc de una. Daca i se va lua haina, ea va renunta si la camasa. Daca va primi o palma pe obraz, ea va intoarce si obrazul celalat. Si toate acestea dragostea le va face pentru ca celalat sa nu plece de langa Dumnezeu.
Acum poate ca intelegem mai bine motivul pentru care tatal a facut fata de fiul sau razvratit acest gest neobisnuit pentru noi, oamenii.
Pentru un anumit timp, fiul cel mic a ramas in casa tatalui dupa ce a primit ceea ce ceruse. Dar, neputand sa suporte mustrarea tacuta a iubirii, el se hotaraste sa plece departe de casa parinteasca. Din nou tatal ar fi putut interveni in forta, impiedicandu-l.
Noi ce am fi facut ? Probabil ca i-am fi zis fiului: “ Fiule, uite care e problema! Eu am inteles ca vrei partea ta de mostenire, dar ti-am dat-o cu coditia sa ramai aici. Nu ai dreptul sa o instrainezi. E mostenirea bunicilor si strabunicilor tai si nu-ti dau voie sa o instrainezi. Daca vrei sa pleci, pleaca, dar averea va ramanea aici.” Tatal din pilda insa nu face acest lucru, ci ii permite fiului sau sa plece. De ce? Libertatea de alegere respectata? Desigur, dar aici e vorba de mult mai mult decat de respectarea seaca a principiului libertatii de alegere. Aici e vorba de constrangerea iubirii..
Dupa clipa dureroasa a despartirii, urmeaza ani lungi si grei, atat pentru fiul risipitor, dar mai ales pentru tatal ramas acasa cu o mare rana in suflet. Nicio veste, nicio scrisoare de la fiul plecat. Era ca mort. Ce bine i-ar fi facut tatalui macar cateva cuvinte din partea fiului plecat, sa stie ca traieste si e sanatos. Dar nimic!
Dar Tatal ceresc, cel simbolizat in pilda, oare cat de mult tanjeste dupa un cuvant, o rugaciune cat de scurta, rostita de fiii Sai risipitori de pe pamant! Cat de mult trebuie El sa sufere pentru lipsa lor de recunostinta !
Dar anii trec si fiul risipitor isi vine in fire. Iata-l pe drumul spre casa, momentul intalnirii cu tatal sau fiind de un dramatism aparte.
“S-a sculat si a plecat la tatal sau. Cand era inca departe, tatal sau l-a vazut si i s-a facut mila de el, a alergat de a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat mult.” Luca 15, 20
Nu vi se pare ca in acest verset este ceva inversat? Normal ar fi fost ca fiul sa-si vada tatal de departe, trebaluind pe langa casa. Fiul ar fi trebuit sa cada pe grumazul tatalui sau si sa-l sarute mult. Dar nu. Tatal este cel care vede primul; tatal este cel care alearga in intampinarea fiului ( oare cati ani avea acest tata ? ); tatal cade pe grumazul fiului sau si-l saruta mult.
Asa face o iubire care constringe ! Tatal il asteptase pe fiul sau in fiecare zi. Oare cati ani au trecut si cate priviri in departare au fost ridicate, in speranta reintoarcerii celui pierdut? El stia ca iubirea pe care i-o aratase va invinge, il va constringe pe fiul sau sa se reintoarca in casa parinteasca.
Si iata-l pe fiul pierdut din nou acasa! Noi ce am fi facut in locul tatalui? Probabil ca am fi pregatit o morala usturatoare, care sa fie o lectie pentru toata viata: “ Fiul meu, vezi cat ai gresit ? Daca ai fi ascultat de mine, nu ti-ai fi pierdut nici averea, nici tineretea, nici rostul in viata… Acum trebuie sa o iei de la capat…Vai, vai ! ce copil neascultator ai fost !”
Ati gasit in pilda vreun cuvant de mustrare din partea tatalui pentru fiul sau ratacit ? Eu nu am gasit asa ceva.
Cu multi ani in urma ma indreptam impreuna cu sotia spre gara , pentru a lua un tren intr- anumita directie. Trenul insa l-am pierdut. Ajunsesem prea tarziu. De vina era sotia, care se astepta sa o mustru pentru acest esec. Dar nu am spus nimic, lucru care a impresionat-o atat de mult incat a determinat-o sa-mi multumeasca.
Desigur, mustrarea isi are locul si timpul potrivit.Dar uneori e mai bine sa renuntam la ea, atunci cand cel gresit e constient de greseala sa. “Tacerea- spunea Iorga, are glasurile ei de intelepciune.” Uneori tacerea este o mustrare mai eficace decat cuvintele cele mai alese. Ce rost ar mai fi avut mustrarea in cazul fiului cel mic, din moment ce el era constient de greseala sa?
Era oare acest tata un om slab si fara autoritate ? Nu, cu siguranta. Tatal din pilda stie sa mustre si o dovedeste atunci cand isi mustra fiul cel mare. Dar de ce il mustra tocmai pe cel care parea un om corect, ascultator si moral ? Pentru simplul fapt ca acest fiu greseste in relatia lui cu fratele sau mai mic si nu-si da seama de greseala.
Drama parabolei se incheie cu o biruinta deplina a iubirii tatalui care a reusit sa-si constranga fiul sa revina si sa ramana pentru totdeauna in casa parinteasca. O reabilitare deplina a fiului risipitor este cea care incununeaza dragostea de neinteles a acestui parinte pentru copiii sai.
Concluzii:
Nu stiu daca printre muritori poate fi gasit un asemenea parinte iubitor si intelept in dragostea lui. Dar stiu ca exista Unul care este asa cum Il zugraveste parabola Mantuitorului: Tatal ceresc.
Si daca Dumnezeu este asa cum Il intelegem din aceasta pilda, de ce am mai pune la indoiala dragostea Sa fata de noi? De ce sa fugim o viata intreaga de Fata Sa, cand El ne vrea numai binele? Unde va fi mai bine pentru noi, fiii Sai risipitori, decat in casa Sa, in biserica Sa ?
Pentru tine sau pentru mine, Tatal inca mai asteapta sa ne venim in fire pe cararile pustii ale vietii in care inca ratacim departe de El.
Cat timp Il vom mai lasa sa ne astepte ?
Lori Balogh