Editura Anamarol, 2010, Bucureşti, 294 pagini

 

În data de 03 octombrie 2010, am avut ocazia să asist la evenimentul de lansare a cărţii „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” în sala George Constantin a Teatrului „Constantin Notarra” din Bucureşti. Având cu mine o cameră de luat vederi, am căutat să surprind cele mai frumoase ipostaze ale evenimentului şi să imortalizez imaginea personalităţilor care au luat cuvântul cu această ocazie. Respectivele materiale video sunt disponibile în cadrul paginii „Lansare de carte: „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni” de Mihaela Dordea”.

 

În zilele care au trecut de la acest eveniment, am rememorat cu drag impresiile strânse cu această ocazie, dar mai ales am început să citesc cu atenţie cartea care a făcut obiectul acestei manifestări, fapt pentru care vă voi împărtăşi câteva impresii desprinse din lectura pe care am reuşit să o fac între timp.

 

În primul rând, cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” este de fapt o colecţie de interviuri, cronici şi fragmente de jurnal. Din acest punct de vedere, se poate spune că avem o redare vie, dinamizatoare a experienţei actoriceşti a unor personalităţi de marcă din istoria teatrului românesc în genul lui Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Ştefan Iordache, precum şi a altor mari nume ale scenei teatrale româneşti.

 

Pentru cititor, lectura acestei cărţi are un profund caracter revelator, de descoperire a unor faţete ce se disting dincolo de scenă, impresionante, reliefând omul ce se află de fiecare dată în spatele oricărui actor. Iar efectul este surprinzător, plin de sensibilitate, de un umanism cald, ce revarsă o lumină blândă asupra conturului personalităţii celui intervievat.

 

„Universul gândului şi al gestului de împlinire a frumosului reprezentat prin artă est greu de pătruns dacă nu cunoşti omul căruia îi aparţine. Acesta este artistul care face ca flacăra să urce pe culmi greu de biruit, prin maniera sa de a dărui şi a se dărui.”

 

Talentul autoarei de a descifra înţelesurile ascunse ale artei teatrale iese la iveală din fiecare comentariu ce se inserează firesc în logica interviurilor, îmbogăţind replicile ce se aştern armonios într-un dialog deschis şi sincer cu fiecare actor în parte. Cuvintele prind contur, capătă spaţialitate, conferă dinamism ideilor care circulă liber, îmbogăţind pe cititor, făcându-l părtaş unei experienţe unice de identificare cu idealurile înalte ce se află la temelia oricărei prestaţii actoriceşti de valoare.

 

Descoperi uimit valorile perene la care au aderat cu un crez aproape religios toţi cei care şi-au jertfit talentul şi energia pe scena teatrului românesc. Îţi dai seama atunci, că noţiunea de om, şi chiar de român, se îmbogăţeşte neaşteptat de mult. Aproape că nu poţi să crezi că astfel de persoane au existat sau mai continuă să fie pe plaiul românesc.

 

Reţin următoarele cuvinte memorabile din interviul cu Florin Zamfirescu „Cercetând transcendentul, omul nu se poate depărta de realitate. Adică încercarea de a transcede, de a trece „dincolo” nu este o pierdere în sine. Eu însumi fac aceasta, citind literatură de acest gen, sunt chiar pasionat de astfel de emisiuni mai mult decât de politică, poate tot din dorinţa de a ne căuta pe noi înşine. Eu cred că mersul pe Lună ne-a întors, de fapt, puternic cu privirea spre noi înşine şi ne obligă măcar să ne autodefinim”.

 

Cu adevărat, cartea „Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” reprezintă o poartă către acel „dincolo”, reamintindu-ne acel destin spiritual, „povară şi datorie, deopotrivă” ce se află înscris în orice fiinţă umană. Este o carte revelatoare, plină de simboluri şi taine care ne încântă simţurile, imaginaţia, precum şi o invitaţie implicită spre contemplarea şi trăirea artei interpretării dramatice.

 

Este tulburător sentimentul de unitate pe care îl transmite întreaga carte, astfel că indiferent ce secţiune citeşti, ai senzaţia unei permanente reîntoarceri către o unică temă, a perenităţii valorilor artistice, a renaşterii lor iarăşi şi iarăşi în noi trupuri, în noi persoane, chiar dacă timpul se scurge iremediabil. Şi aici se distinge o speranţă, un îndemn, că niciodată forţa dinamizatoare ce se află în spatele scenei nu se va stinge vreodată, că noi generaţii vor apărea mistuite de acelaşi dor care a determinat pe cei ce au devenit mari actori, să aleagă acest destin plin de sacrificii, dar şi de împliniri.

 

Dintr-un interviu cu Ştefan Iordache reţin aceste cuvinte nemuritoare: „Cred foarte mult în om. Cu oamenii ne mişcăm, cu ei trăim. Ce este omul, decât o parte a naturii, dar partea ei cea mai importantă. Sunt oameni buni sau răi, fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu. Dar el ca atare, omul, şi mă refer la cel care înseamnă ceva pentru mine, pentru dumneavoastră, pentru cititorii dumneavoastră, acesta este o minune. O minune că există.”.

 

Iar în privinţa viziunii ultime asupra realităţii, acelaşi „prinţ” al scenei româneşti spunea: „Cred că dacă nu există credinţă în ceva, nu este bine. Nu mă refer numai la religie, ci la faptul că trebuie să crezi în ceva, că există Dumnezeu, că există Isus Hristos, că există şi un alt om, că există un vis. Trebuie să crezi în ceva, în orice, dar mai presus de toate, să crezi că există Dumnezeu. El ne îndreaptă paşii, iar fără El nu am exista.”.

 

Acest ultim gând m-a determinat să înţeleg că undeva, teatrul nu s-a îndepărtat în esenţa lui de religie, care sub o formă sau alta i-a dat naştere în negura istoriei, că elementul spiritual, chiar laicizat ca exprimare, ascunde până la urmă aceeaşi „scânteie divină”, acelaşi dor mistuitor după Dumnezeu, aceeaşi credinţă în faptul că undeva, Dumnezeu este arhitectul şi marele regizor în marele teatru al vieţii, pe scena căruia fiecare dintre noi este un actor, plasat într-un rol pe care trebuie să îl joace cât mai bine cu putinţă, cât mai profesionist, cu inimă, dar mai ales cu suflet.

 

Teatrul nu este altceva decât o răsfrângere esenţializată a realităţii, iar autoarea, Mihaela Dordea, reuşeşte să redea acest aspect către publicul larg, folosind un limbaj accesibil, oferind atent îndrumarea unei călăuze care ştie încotro să îţi îndrepte paşii. Iar efectul depăşeşte orice aşteptări, fapt pentru care recomand lectura acestei cărţi în întregime, pentru a surprinde pe deplin nu numai intenţia autorului, dar şi mesajul pe care experienţa unor români de valoare ni-l transmite în aceste vremuri de confuzie şi haos.

 

Nu în ultimul rând, apreciez tehnoredactarea şi realizarea tehnică a cărţii realizate de către editura Anamarol şi de către Rodica Elena Lupu, ea însăşi autoare de carte, având capacitatea de a înţelege, distinge şi reda trăirile celui ce îşi încredinţează manuscrisul spre publicare, cu dorinţa sinceră de a comunica publicului larg impresiile, simţămintele, pasiunile şi dorul meseriei actoriceşti ce se desprinde dincolo de scenă, dincolo de decoruri, dincolo de rol şi dincolo de ceea ce vedem în cadrul unei reprezentaţii teatrale, şi mă refer aici la inima şi sufletul celor care dau viaţă personajelor de pe scenă.