HANNA BOTA, corespondenţă de la capătul lumii
Hanna Bota a plecat spre Vanuatu la inceputul lunii octombrie si a terminat calatoria la mijlocul lunii Noiembrie.
Un bun venit cutremurat
Vanuatu e la capătul lumii, doar câţiva metri şi îţi atârnă picioarele în gol, aşa ar spune mitologia antică, dar iată că, pământul fiind rotund, pot să văd doar faptul că cei de aici ne consideră pe noi trăitori la capăt de lume, iar pentru ei aici e tocmai centrul pământului, astfel observ ori de câte ori călătoresc, că propria existenţă a individului îl îndreptăţeşte să se considere ca trăind în centrul lumii.
Am sosit aseară în Vanuatu într-un mod cutremurat, deoarece în Aeroportul din Sydney tocmai când s-a deschis poarta 37 pentru îmbarcare, televizoarele au întrerupt programul şi au arătat ştirile în direct cu veştile despre cutremurul din Vanuatu, un cutremur estimat la 7,8 grade pe scara Richter, cu mare probabilitate de tsunami. Majoritatea călătorilor erau australieni pregătiţi pentru vacanţă, s-au grupat speriaţi în jurul televizoarelor, îmbarcarea s-a amânat puţin, capitala Port Vila, unde urma să aterizăm, nu era în mare pericol, epicentrul a fost depistat ca fiind în nordul arhipelagului, alte insule vor fi fost mai puternic atinse, probabil Santo, Pentecost, dar Tanna şi Efate fiind în sud nu erau atât de expuse. Până la urmă nu a fost tsunami, dar azi toate ziarele scriu despre cutremurul de ieri, s-au prăbuşit câteva clădiri, dar pentru că se construieşte mai mult din lemn decât din cărămizi, clădirile au fost mai puţin afectate, chiar în insulele unde s-a simţit puternic zdruncinătura pământului. Cutremurele sunt obişnuite în zonă, tot arhipelagul este unul vulcanic, e pericol doar în oraşele mai mari unde sunt şi clădiri din cărămizi şi piatră, dar majoritatea populaţiei vanuateze locuieşte în case din lemn, fără etaj, cei care au posibilitatea, iar cei mai mulţi în colibe de bambus, fără nici un pericol în caz de cutremur, de aceea populaţia intră în panică doar când e vorba de posibilitate de tsunami. Aşa a fost ieri. S-a dat alarma, oamenii au anunţat cu rapiditate până în zonele cele mai îndepărtate ale plajelor, au fugit cu toţii spre dealuri, magazinele s-au închis, în oraş minibusurile purtau oamenii pe coama dealului, au stat în aşteptare o vreme, apoi au văzut că pot să-şi continue activităţile fără vreun pericol.
Locuiesc pentru câteva zile în casa lui Thymoty, e un bungalow din lemn, cu terase largi şi camere joase, e o locuinţă care oferă condiţii relativ civilizate, are gresie în camere, e răcoros şi uşor de întreţinut, faianţă în baie, dar la robinetul ruginit este numai apă rece, ca în tot oraşul de fapt, deşi e capitală; dar mă bucur că au apă în casă şi toaletă englezească, locuiesc într-un cartier rezidenţial, lângă Universitate (filială a Universităţii Pacificului de Sud, cu centrul în Fiji). Fiica gazdei, pe care o cheamă Torika, e studentă urmând cursuri de limbă engleză şi studii politice, îmi dau seama că e un pas mare pentru familiile de aici să-şi ţină fetele la facultate, femeia e privită încă potrivit culturii orientale ca fiind mult mai potrivită să rămână la treburile casei.
E foarte cald, mi-s hainele umede pe trup, tot timpul îmi vine să fac duş să mă răcoresc şi să îmi usuc pielea, dar nu durează, deşi nu s-a inventat apa caldă, nu s-a inventa aici nici cea rece, toată apa e dezmorţită, poţi face duş fără probleme, mai neplăcut e când trebuie băută. Nu au frigider, aşa că îmi dau seama că tot ce mănânc e proaspăt gătit, nu se poate păstra mâncarea de pe o zi pe alta, dar sunt foarte multe fructe, legume şi verdeţuri. Familia e în pregătire pentru o ieşire pe insula Moso, acolo vom dormi două nopţi, pentru asta am fost la piaţă să cumpărăm cartofi dulci, banane, taro, nuci de cocos, papaia şi alte bunătăţi la care nu le cunosc numele şi gustul, urmează să le gătim acolo, sunt pregătite nişte rogojini, bănuiesc că vom dormi de ele, vom participa la o reuniune religioasă pentru fondarea sau inaugurarea unei biserici în zonă, nu am înţeles bine, engleza lor este destul de diferită de cea literară, căci limba vorbită în familie este bislama, engleza o vorbesc doar cei care au făcut şcoală, iar Torika e acum la facultate, nu pot să mă înţeleg prea bine cu mama şi mătuşa, dar voi vedea la faţa locului. Familia e mulţumită că vreau şi eu să particip la ieşirea pe insulă, se pare că iubesc acest tip de ieşiri, au o viaţă socială bogată, tot timpul se adună cu alţii pentru activităţi, casa le e deschisă larg pentru oaspeţi, cunosc o mulţime de oameni, parcă ar cunoaşte întregul oraş, deşi locuiesc în capitală, populaţia de aici nu s-a rupt de viaţa de tip clan, cu vecini, prieteni, cunoştinţe de tot felul, nu sunt individualizaţi şi izolaţi precum cei din lumea civilizată. Stau foarte mult de vorbă, stau la taclale, au vreme, îşi fac vreme să vorbeasc, am venit doar de ieri şi parcă toată ziua se stă de vorbă, am adormit cu vocile lor în urechi, camerele nu sunt izolate, ferestrele nu se închid, e doar plasă la ferestre, nu e sticlă în unele camere, nu e nevoie de ea, iar unde se află sticlă, ferestrele sunt larg deschise ca să bată briza, altfel e sufocant de cald, aşa că se aude ce se vorbeşte de peste tot. Am adormit cu ei vorbind, la cinci dimineaţa m-am trezit cu vocile lor plus în cîntecul a o mie de păsări.
Asta era senzaţia, că e concert la fereastra mea şi că aş putea număra o mie de voci diferite. Copiii din vecini au ieşit la şase dimineaţa la taclale, râdeau cu o poftă şi o bucurie de mi-a sărit imediat somnul, deşi nu dormisem trei nopţi la rând, fuseseră primele ore de somn furate în mijlocul vacarmului. Va trebui să mă obişnuiesc şi să nu le mai aud vocile, în timp ce scriu lumea stă pe terasă şi vorbeşte, trec vecini, se aşează, mai povestesc puţini, arată spre mine, sunt trofeul lor de culoare albă, vin prieteni, cunoscuţi în trecere, peste o jumătate de oră vom porni cu un vaposaş. Îmi dau seama ca primă concluzie că sunt mult mai legaţi de viaţa de trib decât m-am aşteptat, chiar şi cei de la oraş, că are importanţă mare clanul familiei mari, locuiesc multe persoane în casa aceasta, încă nu am reuşit să cuprind relaţiile dintre ei, sunt mătuşi, fraţi, unchi, veri, nici nu ştiu unde dorm pentru că mie mi s-a dat o cameră unde stau singură, dar ei sunt mulţi şi camere numai două, plus livingul-bucătărie. Dar se pare că acesta e stilul de viaţă, legăturile de rudenie şi cele sociale sunt foarte puternice, viaţa oamenilor se construieşte pe relaţii, nu pe profesie, avere sau informaţie. Cel puţin acum, apoi în ce măsură va schimba occidentalizarea şi îi va face individualişti şi egoişti, urmărindu-şi interesele individuale până la sacrificarea relaţiilor, nu se ştie. Voi încerca să urmăresc în celelalte grupuri în care voi intra treptat.
Ajungem pe insula Moso cu toate produsele deşertate în burta bărcii cu motor, e o călătorie exotică pe Oceanul Pacific abia încăpând printre copilaşii negri, papaia, kumala (cartofi dulci), manioc, ciorchine de banane, pungi cu orez şi altele. Plaja micii insule e albă şi plină cu cochilii uriaşe de melci, am găsit chiar pe cărarea dintre palmieri o cochilie de scoică cât un platou, nu-mi vine să cred, e greu şi smălţuit, cu marginile vălurie, le-aş lua cu mine, dar nu mă vor lăsa să le trec, australienii le vor confisca la vamă şi voi avea şi probleme. Sunt entuziasmată în timp ce băştinaşii râd de bucuria mea, râd fără încetare, e un amestec de sentimente paradoxale, sunt pentru ei ca o mascotă care le aduc onoare, aşa se raportează, dar cu multă iubire. Vor să-mi arate tot ce e nou, îmi dau tot timpul să mănânc noutăţi, iar când eu spun că e pentru prima data să gust tot felul de mâncăruri şi fructe, se minunează de parcă aş fi de pe lună. Eu sunt cea exotică, nu ei pentru mine. Îmi ating şi îmi mângâie părul, dar cu delicateţe şi discret, li se pare moale şi plăcut, părul lor e aspru şi scurt, cel mai lung păr e de 10-15 cm, e imposibil de crescut mai mult.
Mă şochez când văd biserica. E o baracă deschisă, constrită din lemn şi plăci de tinichea, dar ei sunt tare mândri de ea, e donaţia familiei pentru Insula Moso, e o biserică protestantă, majoritatea localnicilor sunt protestanţi şi neoprotestanţi. Îmi dau seama tot mai mult ce importanţă mare a avut pentru ei misionarismul tărilor civilizate, i-a scos din izolarea care îi păstrase în epoca de piatră mai bine de un mileniu de la popularea insulelor. Mai sunt zone neatinse, oameni fără haine, fără unelte şi fără scriere, îmi spun ei, eu ştiu că mai sunt, doar pentru ele am venit, dar voi intra treptat în lumea necivilizată, chiar şi Moso mi se pare rămas în urmă cu sătucul cu colibe din bambus acoperite cu frunze, cu frica băştinaşilor, deşi creştini de acum, când trecem pe lângă cimitir şi mi se atrage atenţia să nu vorbesc pentru ca spiritul cel rău să nu intre în gura mea şi să mă posede împotriva voinţei mele, cu felul de mâncare numit laplap gătit între pietrele înroşite ale unui foc făcut afară, căci nu au cuptoare în colibe, cu dormitul pe jos, pe rogojini din bambus, simt că e deja aproape de limita de jos. Dar toate lipsurile sunt luate ca atare şi compensate cu un deosebit tonus de bucurie pentru viaţă, de libertate a fiinţei, de respect pentru cei din jur şi iubire. Sunt calzi, fremătători şi vii, fără pic de pasivitate, plictiseală sau răutate. Dar e destul pentru două zile, deşi par să-mi fie două săptămâni datorită invaziei de noi informaţii şi trăiri. (va urma)
Material publicat cu acceptul autoarei; articolele au fost trimise prin bunavointa lui Mihai Enea