Stau şi mă gândesc uneori cât de neîmplinit mă simt că nu am toate facilităţile, serviciile sau lucrurile, care, cred eu, ar trebui să mă facă fericit. Murmur şi împart în jurul meu o atitudine care nu face decât rău.
Mă întreb: Oare ce mă poate face fericit? Mai primesc uneori cadouri sau se împlineşte câte un vis. Şi „bucuria” de după durează doar 3 zile (exact timpul cât durează o minune).
Cu toate acestea, acum, când am de comentat că nu-mi place mâncarea, continui să înghit în linişte şi să-mi spun: Alţii nu o au nici pe asta. Alţii ca cei din Africa.
Am avut oportunitatea să ajung şi anul acesta în Namibia, la Boşimani (cu sprijinul Conferinţei Banat şi a Pilgrim Relief Society). Am văzut acelaşi lucru. Un foc mic, la care se adună 20 de oameni, care, unii dintre ei, nu mai mâncaseră de o săptămână. Mi-au dat lacrimile. Şi ele au renăscut dragostea.
Acum, Omatako Project reprezintă principala activitate a lui Sebastian şi a misionarilor absolvenţi şcolii de la Vama.
Aici se va face un campus misionar, pe o proprietate de 10km x 7km.
Grupul cu care am pornit din România a fost cel care a ajutat la punerea „temeliilor” acestui campus. Ce am făcut? Am săpat gropi pentru a trage ţevi de apă, am făcut bolţari, am legat canalizarea de la duşuri, am pus gresie, am zidit un cuptor de pâine şi am început nivelarea terenului pentru viitorul Lodge de pe deal. Toate aceste lucruri au fost realizate prin puterea celui Nemărginit şi prin sacrificiul a multor persoane.
Acest campus va conţine un spital, un orfelinat, o biserică, cantine, terenuri de sport, restaurant, staţie de combustibil, etc. Ele vor sluji boşimanilor, împlinindu-le nevoile de sănătate şi dorinţa de o viaţă mai bună.
Vremea a fost frumoasă, un început de primăvară care făcea ca totul să capete viaţă. Luna stă altfel pe cer, soarele răsare şi apune într-un mod pe care doar acolo îl poţi vedea. Lucrul cu care nu m-am întâlnit acum doi ani a fost ploaia. La sfârşitul perioadei de stat în Omatako am avut parte de o furtună care a produs ravagii. Arătam ca nişte sinistraţi. Cu toate astea, Dumnezeu a dorit să ne ţină departe de orice incident neplăcut care avea legătură cu persoana noastră.
Africa m-a învăţat să nu mai murmur, să fiu mulţumit chiar dacă mănânc două zile la rând aceeaşi mâncare, să, să să… Şi cu toate acestea, uneori, ruşine mie, mă întorc la vechile „obiceiuri”. Asta a făcut civilizaţia din mine. Şi m-am hotărât să las Numele Domnului luat în deşert să mă schimbe pentru totdeauna şi să rămân al Lui.
Vă invit să privim imagini la http://noidoi.org/africa.html şi să ascultăm puţin din cântările boşimanilor (care nu au şcoală în domeniu) la: http://noidoi.org/africa şi să nu uităm că poţi scoate pe om din Africa, dar nu poţi scoate Africa din om. În curând şi câteva clipuri video.