Nu cred că e zi care să treacă fără să mă lovesc de visători. Și nu, nu la ciocniri pe stradă datorate capului lor printre nori mă refer, ci la întâlnirile obișnuite, cotidiene. Și aceste întâlniri nu au loc, din păcate, decât în planul ideilor. Nu aflu că respectivul/respectiva este un visător decât dacă dicut puțin mai mult. Și aici apare problema. Dacă m-aș ciocni de el/ea pe stradă fiindcă e prea cu capul în nori, ar fi scuzabil și de înțeles. Adică omul nu are de ce să mai fie atent la pământul nostră muritor; este în altă lume, mai bună,nu? Sau dacă aș identifica visătorul după luptele pe care le duce, barierele de care se lovește, eșecurile pe care le suferă ar fi de apreciat. Dar lucrurile nu stau deloc așa! Ca să afli de visurile cuiva trebuie să te înarmezi cu răbdare și perseverență și să sapi, să sapi, să sapi…Și dacă persoana respectivă nu și-a îngropat visurile la și mai mare adâncime, o să le gasești. Nu se știe starea în care or să fie, dar vor fi acolo… continuarea aici…
|
|
|