Pe măsură ce conştiinţa ţi-a fost înviorată prin lucrarea Duhului Sfânt, începi să înţelegi ceva din răutatea, puterea, vinovăţia şi mizeria păcatului; aceasta te determină să priveşti la el cu scârbă. Simţi atunci că păcatul este acela care te-a despărţit de Dumnezeu şi că eşti rob al puterii răului. Cu cât te zbaţi mai mult ca să scapi, cu atât mai mult îţi dai seama de neputinţa ta. Aceasta înseamnă că motivele faptelor tale sunt necurate, inima este rea. Înţelegi că viaţa ţi-a fost plină de egoism şi păcat. Doreşti însă din toată inima să fii iertat, să fii curăţit, eliberat. Armonia cu Dumnezeu, asemănarea cu El: ce pot face oare pentru a le obţine?

Ceea ce îţi trebuie însă este pacea: iertarea, pacea şi iubirea cerului în suflet. Banii nu o pot cumpăra, mintea nu o poate procura, iar înţelepciunea nu poate ajunge până la ea; prin propriile tale eforturi nu vei putea niciodată nădăjdui s-o obţii. Dar Dumnezeu ţi-o oferă în dar, „fără bani şi fără plată” (Isaia 55,1). Depinde numai de tine dacă vei dori să întinzi doar mâna şi s-o prinzi. Domnul spune: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18). „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou” (Ezechiel 36,26).