În zilele lui Samuel, izraeliţii s-au abătut de la Dumnezeu. Ei au ajuns să sufere consecinţele păcatului lor; pentru că au pierdut credinţa în Dumnezeu, şi-au pierdut încrederea în puterea şi înţelepciunea Lui de a conduce naţiunea lor, au pierdut încrederea în măiestria Lui de a apăra şi duce la bun sfârşit cauza Sa. Ei au întors spatele Marelui Cârmuitor al universului şi au dorit să fie conduşi la fel cum erau conduse naţiunile din jurul lor. Înainte ca să găsească pace, ei au făcut această mărturisire clară: „…la toate păcatele noastre am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi” (1 Samuel 12,19). Acesta era păcatul de care se făceau vinovaţi, şi acest păcat trebuia mărturisit. Păcatul nerecunoştinţei apăsa asupra sufletelor lor şi îi despărţea de Dumnezeu.

Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu dacă nu este însoţită de o pocăinţă sinceră şi de reformă. Trebuie să se vadă o schimbare hotărâtă în viaţă; orice lucru care constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevărate căinţe, a unei adevărate păreri de rău pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut este foarte clar aşezată înaintea noastră: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut!